Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXV-a după Rusalii se dovedeşte o lecţie subtilă de viaţă şi iubire care ne dezvăluie minunata pildă a samarineanului milostiv, o parabolă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos ca o tâlcuire a tainei mântuirii neamului omenesc, asemeni unui veritabil îndreptar pentru viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin.
Evanghelia a fost rânduită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca o pregătire pentru primirea luminii Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru a ne ajuta să ne pregătim de întâlnirea cu Mântuitorul Care coboară din cer pe pământ, pentru a ne mântui şi a ne vindeca de păcate şi boli, dăruindu-ne sănătate şi viaţă cerească prin harul Său. Ea ne îndeamnă la milostenie sporită, prin ajutorarea celor căzuţi în greşeli şi aflaţi în situaţii grele, ca să ne ridicăm din păcatul pierzării şi să ajungem la vindecarea rănilor noastre sufleteşti!
Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”!
Printre nenumăratele virtuţi care trebuie să crească şi să rodească în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum şi de dulceaţă pregustătoare este virtutea cea dintâi a iubirii, motiv pentru care este numită regina tuturor virtuţilor şi legătura desăvârşită a desăvârşirii creştine. Această sfântă virtute poate avea ca obiect pe Dumnezeu sau pe aproapele nostru. Parabola Sfintei Evanghelii ne spune că un învăţător de lege, ascultându-L pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de Viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: “Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa de veci?” Răspunsul Mântuitorului a fost: “În Lege ce este scris? Cum citeşti?” La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: “În lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. “Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. “Fă aceasta şi vei fi viu”. Însă, legiuitorul pune Mântuitorului întrebarea: “Şi cine este aproapele meu?” Atunci Mântuitorul îi răspunde prin ceea ce se dovedeşte una dintre cele mai înţelepte pilde, care ne spune că un om cobora de la Ierusalim şi a fost bătut de către tâlharii care l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe cale şi văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut şi un levit, care s-a dovedit la fel de nepăsător. Dar “un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. A doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi” (Luca 10, 30-35). Când îl întreabă pe învăţătorul de lege, care dintre cei trei s-a dovedit aproapele celui căzut între tâlhari, răspunsul s-a referit la cel care a avut sufletul milostiv, după care Iisus i-a zis: “Mergi şi fă şi tu asemenea”! Iată, prin urmare, cuvântul cu care se încheie această pildă, şi, desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei.
Să desluşim învăţătura de a fi aproapele celui ce are nevoie de ajutor!
Evanghelia ne arată că fiecare om din lumea aceasta poate să devină mâna iubirii milostive a lui Dumnezeu, prin care El lucrează ca să ridice şi să vindece pe cel căzut sau suferind. De multe ori, se întâmplă că aproapele nu este un vecin sau un prieten, ci un străin, un om de la care nu te aştepţi să primeşti ajutor, astfel încât harul lui Dumnezeu ne surprinde când lucrează prin el. Poate că se întâmplă astfel, ca să nu ne punem nădejdea prea mult în oamenii cunoscuţi, ci, în ajutorul lui Dumnezeu, Care poate face din străin un prieten pentru noi, în timp ce un prieten al nostru a devenit pentru noi un indiferent sau chiar o persoană ostilă. Fiecare dintre noi poate fi aproapele cuiva aflat în nevoi. Unii oameni ajung la disperare, la deznădejde, tocmai pentru că nu mai simt pe nimeni ca fiind aproapele milostiv, deşi mulţi nepăsători se află în vecinătatea lor. Alţii consideră că nu mai au pe cineva apropiat care să-i încurajeze când sunt dezorientaţi sau neputincioşi. Unii îşi pierd cumpătul şi chiar îşi curmă zilele, dacă nu i-a ajutat nimeni la timpul potrivit, cu acea rugăciune tămăduitoare şi cu prezenţa smerită şi milostivă lângă ei. Să desluşim învăţătura care ne îndeamnă să fim, după posibilităţi, aproapele celui ce are nevoie de ajutorul nostru! Desigur, putem rosti predici frumoase despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru, dar limbajul faptelor bune săvârşite în situaţii concrete, fapte izvorâte din iubire sinceră, smerită şi milostivă, convinge mai mult decât orice vorbire pentru oamenii aflaţi în nevoi, răniţi de patimi, suferinzi de boală, sărăcie sau de singurătate.
Bunul samarinean este iubirea Lui Hristos lucrătoare!
E necesar ca Biserica să organizeze cât mai multe programe de ajutorare a acestora, pentru că în acest fel oamenii vor simţi că Bunul samarinean nu este o pildă din trecut, ci este iubirea Lui Hristos lucrătoare şi în prezent în viaţa noastră. Desigur, fiecare dintre noi poate deveni un slujitor al Domnului în binevoirea semenilor, iar dacă în adăpostul milostivirii celei “vindecătoare” am sârguit sau am ajutat mai mult decât ni s-a cerut, Dumnezeu Preamilostivul ne va dărui nouă din belşug bucuria harului Său, când va judeca toate persoanele şi popoarele după criteriul iubirii milostive arătate oamenilor aflaţi în strâmtorare şi nevoi. E bine să ştim că Domnul Hristos ne cere să fim şi noi ca samarineanul milostiv, adică să dăm ceva din prinosul nostru, pentru că samarineanul milostiv a dat din prinosul lui, a dat ceva din comoditatea lui, a dat ceva din averea lui, a dat ceva din osteneala lui, în înţelesul că a purtat grijă de omul acela şi după aceea s-a dus mai departe. Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege „ Fă şi tu la fel!”, adică dă şi tu din prinos. Desigur, dacă luăm drept pildă pe Samarineanul milostiv, înseamnă că Domnul Hristos ne cere să dăm întâi şi întâi din prinos. Dar să dăm, să fim preocupaţi de binele altuia, să dăm ceea ce putem să dăm şi nu se ştie dacă nu vom putea da şi mai mult cu vremea care ne îndeamnă să dăruim blândeţe şi bunătate! Prin urmare, dacă faci binele pe care îl poţi face, vei ajunge să faci şi mai mult bine, dar dacă nu faci nici cât ai putea să faci din prisos, din comoditate, din ceea ce ai mai mult decât alţii! În pilda cu samarineanul milostiv, Domnul Hristos ne arată că trebuie să fim şi noi milostivi, şi de aceea a spus-o, ca exemplu de iubire faţă de aproapele. Să ajuţi, să fii binevoitor, să faci ceva, să fii interesat, să nu te gândeşti la ceea ce pot face alţii, ci să te gândeşti ce trebuie să faci tu, ce ai puterea să faci în condiţiile tale. Dacă oamenii se unesc şi fiecare e un samarinean milostiv, atunci, foarte mult s-ar putea interveni spre binele altora, mai ales dacă lucrul acesta s-ar face în mod susţinut. Dacă faci o dată în viaţă un bine şi apoi te gândeşti la binele acela, iar alt bine nu mai faci, nu-i destul, în orice caz, nu eşti un samarinean milostiv!
Un om milostiv şi bun este „un om al lui Dumnezeu“!
Au trecut aproape 2000 de ani, de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari. Şi totuşi, de atunci şi până astăzi, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti. Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe mulţi îi duce în rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape mort. Mulţi zic, că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit, atunci, ce se mai poate spune de ceilalţi oameni? Desluşim că Mântuitorul Iisus Hristos doreşte mai întâi ca omul să fie milostiv faţă de semenii săi, ajutându-i fără să-i judece, pentru ca fiecare persoană suferindă sau necăjită, care are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, să simtă că Dumnezeu vine la noi prin oameni milostivi şi buni. De aceea, poporul român spune despre un om milostiv şi bun că este „un om al lui Dumnezeu“. În acest sens, omul milostiv şi smerit, bun şi darnic devine o lumină şi un izvor de bucurie pentru semenii săi, mai ales într-o lume în care întunericul lăcomiei şi al nepăsării faţă de suferinţa oamenilor aduce multă întristare şi deznădejde celor care suferă. Pilda samarineanului milostiv este una dintre cele mai frumoase care au fost spuse de Mântuitorul Hristos şi poate cea mai cunoscută de oameni şi cea mai pomenită, datorită mesajului uşor de înţeles, de reţinut şi de pus în practică. Pilda e aşa frumoasă pentru că, de la început, vedem ce înseamnă să nu-l iubeşti pe cel de lângă tine, pe aproapele tău din drum, aşa cum au făcut preotul şi levitul, iar la sfârşit, în totală opoziţie, ce-nseamnă să-l iubeşti pe aproapele tău neinteresat şi cu bunătate. Mesajul Evangheliei acestei Duminici este mai întâi un corectiv adus unei religii autosuficiente, care devenise exclusiv preocupată de propria afirmare în societate, transformându-se într-un scop în sine, în loc să fie un mediu şi un mijloc de mântuire a oamenilor.
Prof. Vasile Gogonea
