În Pericopa Evanghelică a Duminicii a X-a după Rusalii se vorbeşte despre Vindecarea lunaticului sau Exorcizarea unui băiat posedat de demon, aceasta fiind una dintre minunile Mântuitorului, imediat ce a coborât de pe Muntele Tabor, după Schimbarea la Faţă.
Dacă, prin extensie, ne imaginăm că fiul lunatic este fiecare dintre noi sau dacă vom asemăna lunaticul cu aproapele nostru, cu poporul acesta încercat deseori de un comportament bizar, vom desluşi adevărul potrivit căruia Iisus ne dăruieşte pe toţi, pe măsura credinţei noastre, Tatălui Ceresc, în fiecare celebrare euharistică, dacă avem credinţă cu adevărat!
Vedem că vindecarea lunaticului vine de la LUCRAREA Duhului Lui Dumnezeu şi nu a noastră, iar noi suntem datori să adresăm un mesaj tuturor celor care vor să se mântuiască, dorind a intra pe acea UŞĂ a sfinţeniei, în necuprinsele, neînchipuitele, nemărginitele Frumuseţi prin care Ierusalimul cel Nou se dovedeşte “brendul” României noastre! Desigur, de la acel: „dacă poţi”, tatăl copilului ajunge să spună: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, iar în acest fel, Dumnezeu ne îndeamnă la rugăciune pentru aproapele nostru, semn că prin credinţă devenim puternici, când fiecare dintre noi acceptă puterea crucii, iar credinţa care nu cunoaşte această putere a crucii, nu poate să ne mântuiască!
”Duh mut şi surd, îţi poruncesc ţie: să ieşi din el”!
Aflăm, astfel, că un om din mulţime l-a rugat pe Iisus să-i vindece fiul, care era posedat de demon, făcea spume la gură, scrâşnea din dinţi şi înţepenea în spasme. Omul îi rugase anterior pe ucenicii lui Iisus să alunge demonul, dar ei nu au putut să o facă. Iisus i-a răspuns tatălui fiului lunatic: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi răbda?”, cerând apoi să vadă băiatul. Aşa că ei l-au adus, iar când duhul l-a văzut pe Iisus, a început imediat să scuture cu violenţă băiatul. Acesta a căzut la pământ şi se zvârcolea acolo, făcând spume la gură. Iisus l-a întrebat pe tatăl băiatului: „De câtă vreme este aşa?” „Din copilărie”, i-a răspuns el. „Dacă poţi face ceva, fie-ţi milă de noi şi ajută-ne”. „Dacă tu poţi să crezi”, a spus Iisus, „orice este cu putinţă celui care crede”. Şi tatăl copilului a exclamat imediat: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”! Când Iisus a văzut că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: ”Duh mut şi surd, îţi poruncesc ţie: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el”! Duhul a răcnit, l-a aruncat la pământ, l-a scuturat cu putere şi a ieşit. Băiatul a rămas ca mort, aşa că mulţi au spus: „A murit”. Dar Iisus l-a apucat de mână şi l-a ridicat în picioare şi el şi-a revenit. După ce omul a intrat în casă, ucenicii săi l-au luat de o parte pe Iisus şi l-au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l alungăm”? El le-a răspuns: „Din cauza puţinei voastre credinţe. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Iată, oameni buni, că faptul prezent ne hrăneşte din plin cu minunile Lui Hristos, Cel fără asemănare, iar semnul dumnezeiesc ne ajută să luăm decizii ferme pentru a ne apropia cel mai mult de Dumnezeu, pe Urcuşul credinţei îndumnezeite. Şi să mai înţelegem, iubiţi credincioşi, că timpul pe care îl trăim este atât de propice trezirii neamului românesc, un neam atât de adormit în somnul păcatelor! Nu vi se pare că e uimitor, cu câtă păcătoasă uşurătate ajungem să negăm această “Lucrare” a Duhului Dumnezeiesc, să respingem perfecţiunea Ierusalimului Ceresc, întorcându-I spatele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar prin orbirea păcatului, să nu facem pe Voia Sa?
Să ne fie spre învăţare, ceea ce facem, nu este doar meritul nostru!
Poate că, ideal ar fi, ca fiecare dintre noi să nu păcătuim, dar numai Dumnezeu ştie ce poate fiecare pentru sine şi pentru aproapele său. Dacă păcatul este atât de subtil, încât se furişează şi în faptele noastre bune, aceasta să ne fie spre învăţare, că nimic din ceea ce facem, nu este doar meritul nostru! Iar, cea mai eficientă armă împotriva acestei aparenţe a binelui, împotriva păcatului înfăşurat în haina dreptăţii, se dovedesc a fi smerenia şi modestia. E bine să uităm faptele noastre bune şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să ni le amintească la vremea cuvenită! Credinţa cea adevărată şi desăvârşită rezultă din lupta lăuntrică în care biruie adevărul, cugetul cel drept care grăieşte despre sine, adevăr care circulă o dată cu sângele în toate mădularele fiinţei noastre trupeşti. Dovada trăirii în noi a acestei puteri ne-o dă potrivirea vieţii noastre cu împlinirea voii Lui Dumnezeu, ne-o dă fapta, stăruinţa în realizarea unui lucru bineplăcut Lui Dumnezeu, care trebuie să izvorască dintr-o credinţă vie şi lucrătoare. O credinţă nelucrătoare este moartă: “Credinţa fără faptă este moartă” (Iacob 2, 20). Iată pentru ce, tata şi mama trebuie să fie buni şi credincioşi, pentru că prin faptele lor bune sau rele, pregătesc soarta, bună sau rea, a copiilor lor! Creştinul nu poate să fie un bun samarinean fără rugăciune, iar în timpurile noastre, oamenii simt o foame spirituală deosebită, simt nevoia unui ajutor din partea Creatorului Atotputernic. Studii recente constată că 62% dintre conaţionalii noştri se roagă zilnic, dar procentul ar putea fi mult mai mare. Medicii creştini şi în special psihiatrii care se regăsesc frecvent cu suferinţele sufleteşti, îi îndeamnă pe pacienţii lor să se roage sau să conlucreze cu preotul. De multe ori, medicii constată că rugăciunea grăbeşte procesul de vindecare a bolnavilor. Psihiatrul american Artur Korngaber mărturisea că se roagă foarte des cu tinerii săi pacienţi şi spunea: “Excluderea lui Dumnezeu din sfaturile psihiatrice, va fi pentru unii pacienţi un proces zadarnic de vindecare”. Personal, nu doresc să pledez pentru virtute şi să demasc viciul de a păcătui! Consider că pentru muritorul de rând, o asemenea îndeletnicire este nu numai deşartă, dar şi imorală, deoarece presupune pretenţia neîndreptăţită de a fi mai bun decât alţii, de a fi un egoist fără margini. Pentru moment, nu contează abaterile individuale de la calea cea dreaptă, ci opţiunea generală, fermă şi definitivă. Omul nu are voie să se oprească la faza animalităţii suficiente şi inconştiente, cel puţin pentru motivul că animalele nu sunt defel suficiente lor înşile. Un om conştient nu poate fi animal, ci, vrând-nevrând, el este pus în faţa alegerii între cele două căi: fie să devină mai bun şi mai presus de datul lui material, fie să devină mai rău şi mai prejos decât animalele!
“Acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”!
În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, Mântuitorul nu ne spune, dar noi cu drept cuvânt bănuim că tatăl fiului lunatic făcea parte dintr-un “neam necredincios şi îndărătnic”, care îl înconjura pe Iisus, iar în prezenţa Sa, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său. Iată cum, pentru păcatele şi necredinţa părinţilor suferă nevinovaţi şi copiii! Aşa cum au existat mulţi bolnavi pe timpul petrecerii pământeşti a Mântuitorului, mai sunt şi în zilele noastre, mulţi bolnavi de trup şi de suflet, pe toată suprafaţa pământului. Poate, ca urmări ale păcatului strămoşesc, bolile se înmulţesc şi produc suferinţă în lume, dar, pentru a reuşi în năzuinţele noastre, trebuie să avem credinţă, pentru că aşa cum ne spune Hristos tuturor şi în toate împrejurările, credinţa este temelia Bisericii Sale, aceasta este puterea care ne susţine în zbuciumul amar al trecerii noastre prin această lume. Credinţa a fost, este şi va fi un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viaţa cea adevărată, cu apropele tău şi cu Dumnezeul Însuşi. Credinţa este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Mântuitorul, Lumina care ne orientează viaţa potrivit acestei străluciri mai presus de lume. Prin lucrarea Sfintei Treimi, credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, fiindcă toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti sunt sub acoperământul Lui Dumnezeu. Credinţa neclintită rezultă din lupta lăuntrică în care biruie adevărul, cugetul cel drept despre sine, adevăr care circulă o dată cu sângele în toate mădularele fiinţei noastre trupeşti. Dovada trăirii în noi a acestei puteri ne-o dă potrivirea vieţii noastre cu împlinirea voii Lui Dumnezeu, ne-o dă fapta, stăruinţa în realizarea unui lucru, care trebuie să izvorască dintr-o credinţă vie, lucrătoare. Dovada celor spuse o avem în însăşi Evanghelia acestei Duminici, iar Mântuitorul încheie cu sfatul înţelept, că “acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”! Dar, oare, câţi dintre noi am încercat aceste leacuri pentru îndreptarea vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti? Câţi duc la capăt osteneala rugăciunii şi câţi trăiesc o viaţă de post adevărat? O rugăciune stăruitoare este o lucrare de ridicare a minţii şi a sufletului nostru către Dumnezeu! Rugăciunile se pot face în diferite moduri. Există rugăciunea verbală, când recităm psalmi sau rugăciuni diferite, rugăciunea minţii, când medităm la adevărurile veşnice desprinse din cuvintele Scripturii şi rugăciunea inimii sau rugăciunea spiritual-contemplativă, când sufletul se înalţă spre Dumnezeu. Omul rugăciunii devine depozitarul bunătăţii divine, iar prin rugăciune, trebuie să ajungem să simţim în orice clipă, cum spune Sf. Apostol Pavel, că “Hristos este în noi”!
Prof. Vasile GOGONEA
