Dumnezeu ne îmbogăţeşte prin credinţă!

În pericopa Evanghelică a Duminicii a XXX-a după Rusalii, în care se vorbeşte despre dregătorul bogat şi păzirea poruncilor, fiecare dintre noi va înţelege că dincolo de bogăţiile amăgitoare ale acestei lumi, trebuie să ne îmbogăţim duhovniceşte în Hristos, că e bine să renunţăm la averile de prisos şi nefolositoare

care aduc atâta tulburare şi robesc inimile slabe, deoarece agonisirea de averi, de bani şi cinste trecătoare ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne aruncă în grele păcate şi în osândă veşnică, iar dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci şi vom urma lui Hristos cu viaţă curată, cu post, cu sfioasă rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere şi cu toată lucrarea faptelor celor bune, atunci ne vom face comoară în ceruri, unde furii nu o sapă şi rugina şi molima nu o strică.

Apropiindu-se de Iisus, dregătorul spune „Învăţătorule bun …“, în nădejdea că aceeaşi binevoitoare atenţie se va îndrepta şi spre el, dar, meditând asupra textului Evanghelic, vom desprinde învăţături care ne privesc pe toţi cei care ne punem problema mântuirii. În primul rând, ne şochează reproşul Domnului faţă de apelativul „Bunule învăţător“, pentru a înţelege că Iisus a respins apelativul de curtoazie al tânărului, pentru a ne învăţa pe noi, cei care pretindem că Îl urmăm pe Domnul în smerenie, că nimeni dintre cei muritori nu este bun înaintea lui Dumnezeu! Dacă analizăm cu aplecare situaţia, vedem că pe plan spiritual este greu să facem demarcaţii definitive între oameni, datorită inconsecvenţei de care aceştia sunt susceptibili, pentru că unii care par foarte buni, pot cădea în păcat, iar alţii, ce par a fi mai puţin buni, pot progresa întru credinţă. Deci, omul nu poate fi niciodată bun, dacă este raportat la Dumnezeu, pentru că bunătatea oamenilor, în raport cu bunătatea Lui Dumnezeu, este, aşa cum spune o rugăciune de la Sf. Maslu, ca o cârpă lepădată, adică lipsită de valoare, iar în acest caz, fiecare cuvânt al Domnului cuprinde o mulţime de învăţături.

Când Mântuitorul îl cheamă pe dregător să urce primele trepte ale înduhovnicirii, prin renunţarea la tot ceea ce-l leagă de lume, în primul rând bogăţia, pentru aşezarea sa pe „Calea Hristos“ spre mântuire, pentru că el căutase răspunsul la întrebarea fundamentală, care trebuie să frământe conştiinţele tuturor, poate e bine să ne întrebăm şi noi, de ce, oare, s-a întristat? Fiindcă era bogat şi îi era greu să renunţe la averea lui! Nu poate intra în Împărăţia Cerurilor acela care nu alungă demonii ce sufocă fiinţa. Dregătorul simţea că până atunci, cu toată strădania lui, n-a reuşit să cunoască deplinătatea, că literei Legii îi lipsea ceva care să o facă vie, iar vie se dovedeşte lucrarea cunoaşterii Fiului Lui Dumnezeu, în faţa căreia se afla stavila de netrecut a bogăţiei lumeşti pe care o agonisise. Văzând că pleacă întristat, Mântuitorul spune: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu“. În pericopă se arată că Iisus nu vrea să primească slavă de la oameni, învăţându-ne astfel şi pe noi, ca atunci când suntem lăudaţi, să-i mulţumim lui Dumnezeu şi numai spre El să dirijăm toate laudele. În altă ordine de idei, când vorbim despre Bunătatea Lui Dumnezeu, nu avem în vedere o bunătate morală, ca în cazul oamenilor, dacă poate fi vorba despre aşa ceva, ci avem în vedere un fel de îngăduinţă plină de delicateţe faţă de omul care este întocmit din ţărână şi acolo se va întoarce.

Desigur, în ceea ce-i priveşte pe oameni, poţi spune despre cineva că este un excelent medic, un foarte bun profesor, un sportiv de performanţă, un vestit politician şi un orator strălucit, dar poţi să şi spui, în acelaşi timp, că nu este un om bun în sensul strict moral-religios al termenului. Bogăţia duhovnicească a creştinilor este împlinirea cu sfinţenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârşită dragoste, iertarea vrăjmaşilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie şi împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului! În momentele de adâncă reflecţie, să înţelegem să urmăm cu statornicie părinţilor noştri evlavioşi şi iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogaţi şi tari în credinţă, în rugăciune şi în milostenie, motiv pentru care e bine să ne îmbogăţim duhovniceşte în Domnul, adică să părăsim păcatele şi să adunăm cât mai multe fapte bune, pentru că acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, lauda şi cununa care ne asigură mântuirea sufletului, bucuria noastră în Hristos Domnul.