Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXIV-a după Rusalii ne aduce înaintea ochilor minţii una dintre învierile minunate ale Mântuitorului, pe care o numim Învierea fiicei lui Iair, o minunată lecţie a mântuirii omului peste moartea pământească, semn că moartea care ne pândeşte în fiecare clipă, aici, în viaţa aceasta, nu e ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în existenţa aceasta efemeră, ultima povară a grjilor lumii acesteia, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare atât de uşor şi nici nu poate muri vreodată!
Pentru unii, poate că există şi o moarte a sufletului, dar aceasta nu înseamnă nimicirea sufletului în sine, ci înseamnă depărtarea sufletului care s-a rătăcit de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară în sensul ultim al termenului, ci, omul moare ca să învie întru viaţă veşnică. Aceasta este credinţa noastră, iar cine nu are o asemenea credinţă despovărătoare, are o pseudo-credinţă, care nu-i lucrătoare întru Domnul. Aşadar, dacă în minunile care însoţesc puterea profetică a lui Iisus, învierea morţilor este dovada plinătăţii revărsării Spiritului Sfânt asupra lui Hristos, aceasta demonstrează, fără tăgadă, că El este Dumnezeu Care, dintotdeauna, a avut, are şi va avea putere asupra vieţii şi a morţii. Iar dacă pentru contemporanii săi, Iisus este văzut ca om trăind printre ei în istorie, minunile înfăptuite arată că El este Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, venit în lume pentru mântuirea noastră!
“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta“
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair, mai marele unei sinagogi, care s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală. În această vreme, din casa lui Iair a venit vestea că tânăra copilă a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică, se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a crezut în sinea lui c-ar putea s-o şi învie din morţi. Atunci, Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „Nu te teme, crede numai(deci, stăruie în credinţa ta necurmată), şi se va mântui fiica ta“! Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate fiecăruia dintre noi, când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare nelămurită a sufletului nostru. Dacă este adevărată şi tare ca o stâncă neclintită, credinţa noastră este despovărătoare. Aceasta înseamnă că omul care simte în el credinţa în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are curajul de a merge înainte, are îndrăzneală în faţa necazurilor! Omul care are credinţă în Hristos, nu va afla motive să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor. De bună seamă, noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că numai credinţa noastră ne apropie lângă Domnul Hristos şi că nu suntem singuri şi neglijaţi în lumea aceasta. Oameni buni, teama din suflet e un semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă îndeajuns! E mai uşor să zici că ai credinţă, când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă, tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de încercări ale vieţii acesteia, să simţi că Dumnezeu îţi dăruieşte o viaţă despovărată de moarte, înseamnă că ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem, iar tu să nu te temi, fiindcă acesta este un dar de la Dumnezeu!
“Copilă deşteaptă-te!”. S-a întors duhul ei şi a înviat îndată
Iată, mai marelui sinagogii i se îmbolnăvise fiica, singura fiică pe care o avea, iar el, pierzând orice nădejde în îndreptare prin mijloace omeneşti, aleargă cu sufletul umilit la Iisus, rugându-L să vină degrabă să-şi puie asupra ei mâinile Sale divine şi s-o vindece. Ca de fiecare dată, în asemenea împrejurări, vedem că Lui Iisus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit pe cale, dar pe drumul spre casa lui Iair, un servitor al lui veni în grabă spunând: “Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit”. Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar mila Domnului întrece durerea. Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuseră deja pregătirile de înmormântare. În faţa acestei privelişti copleşite de durerea morţii, Iisus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pe drum: “Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”. Cei de faţă primesc această afirmaţie cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate, ştiind că a murit. Vedem că Iisus trece cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui Dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă. El scoate afară pe toţi, afară de părinţi şi trei dintre apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob. Apoi, apucând mâna celei adormite strigă: “Copilă deşteaptă-te!”. Şi s-a întors duhul ei şi a înviat îndată. Dând poruncă să i se dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat mai departe pe Calea Sa mântuitoare în lume. Dar, oameni buni, care a fost bucuria şi întărirea credinţei lui Iair, ne dăm seama din momentul acela, când şi-a văzut unica fiică ce era socotită moartă, înviată în faţa tuturor. Minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească în oameni credinţa. “Crede şi se va izbăvi fiica ta”. Au cunoscut toţi că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, Hristos Mântuitorul. Iată, a înviat pe fiica lui Iair care avea numai 12 ani şi îl îndeamnă să creadă, deşi durerea în momentul acela îl copleşea ca om, şi nu mai putea să-şi întărească în el credinţa, dar cuvântul lui Hristos: “crede numai”, îl întăreşte, îi dă putere să creadă şi să vadă minunea învierii fiicei lui. Toate minunile pe care le-a săvârşit Mântuitorul sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi cu dorinţa neclintită de a avea viaţă veşnică. Azi, cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămân tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă azi, “nu te teme, omule apăsat de grijile vieţii şi împovărat de frica morţii”, fiindcă i-a spus lui Iair, prin cuvinte atât de simple, „crede numai”, adică, stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui…”! Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă, oameni buni, cuvinte pe care trebuie să le ascultăm cu sufletul deschis în fiecare zi!
Numai credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare
Când simţim că Dumnezeu ne dăruieşte o viaţă despovărată de moarte, poate că sufletul nostru primeşte de la Domnul o lumină aparte, căldură, magnetism şi electricitate, vedere, auzire şi mişcare, iar toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu. Dar, oameni buni, să ştim că Este Cineva în lumea aceasta trecătoare, Cel Care, atingând un suflet mort, îl readuce la viaţă, îi dă lumină şi flacără, magnetism şi electricitate, cu puterea vieţii veşnice! Da, da, Este Cineva în adâncul şi în largul mormânt al istoriei noastre frământate de crize, de războaie şi de drame individuale, care, atingând un trup mort, îl face să se scoale, să umble şi să vorbească! Da, da, trebuie să fie Cineva, altfel soarele şi pământul, iarna şi primăvara, magnetul şi electricitatea, frumosul şi urâtul, dreptul şi nedreptul, credinciosul şi fariseul, tot ceea ce e pe lume, ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără consistenţă. Domnul nostru Iisus Hristos a venit ca să le arate oamenilor conştiinţa şi realitatea vieţii acesteia împovărate de frica morţii, să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de El, să ne înveţe despre toate lucrurile din natură şi din lumea socială, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la ultima slovă! Evanghelia Duminicii acesteia ne arată încă o dată că în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază, despovăraţi de frica morţii. Acest Iair este numit de Apostolul Matei „dregător”, iar Marcu şi Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi ale naţiunii. Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită, pentru că era durerea de părinte, dar mai era şi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând: “Fiica mea a murit de curând, dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9,l8). Poate că de multe ori, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Oare, nu se întmplă la fel, atunci când oamenii aşteaptă compensaţii? Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa !” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte, se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair. Noi nu ştim planurile Lui Dumnezeu cu noi, dacă Domnul Hristos ne este favorabil, dar, pentru că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de necazuri pe care noi nu le putem ocoli, numai credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare!
Prof. Vasile Gogonea
