Dumnezeu ne cere milostivirea şi iertarea greşiţilor noştri

313

untitledMai mult decât pilduitoare şi plină de învăţătură decât multe altele se dovedeşte parabola despre Pilda datornicului nemilostiv din Pericopa Evanghelică a Duminicii a XI-a după Rusalii, rostită de către Mântuitorul Hristos ca o mărturie a faptului că, indiferent cine şi oricât de mult ne-ar greşi, trebuie să fim iertători faţă de greşiţii noştri, să fim îndeajuns de milostivi, deoarece şi noi greşim, de multe ori, faţă de lumea întreagă şi faţă de Însuşi Bunul Dumnezeu.

De aceea, pilda aceasta se dovedeşte de o strictă şi neverosimilă actualitate, pentru că şi noi înşine, adeseori, prigonim pe cei apropiaţi pentru greşeli neînsemnate, în vreme ce, la rândul nostru, dorim să fim iertaţi de fapte foarte grave. Cred că numai printr-o iertare sinceră a greşelilor altora, vom realiza o modelare a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, trebuie să ne rugăm ca Hristos Domnul să ne curăţească de toată întinăciunea şi de toată răutatea, prin harul Duhului Sfânt!

“…Dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”!

Pilda ne prezintă cazul a doi oameni care aveau aceeaşi condiţie socială, slugi la un stăpân: primul datora stăpânului zece mii de talanţi, iar cel de-al doilea datora primului o sută de dinari. Datoria primei slugi echivala cu 436.200,00 kg de argint şi era aşa de mare încât pentru a fi achitată, omul era în pericolul de a-i fi vândută familia. Văzând acest pericol, prima slugă s-a rugat în genunchi faţă de stăpân să fie iertat, şi a primit iertarea de datoria respectivă. În schimb, datoria celei de-a doua slugi faţă de cel iertat de stăpân echivala cu 455 grame de argint, deci era de aproximativ 1 milion de ori mai mică, prin aceasta arătându-se cât de neînsemnată era această datorie. Dar, cu toate acestea, cel ce fusese iertat de stăpân se arată crud şi nemilos, neîndurător şi neiertător faţă de datornicul său şi vrea să-l bage la închisoare pentru neînsemnata datorie. Auzind aceasta, stăpânul a rechemat pe datornicul iertat şi l-a pedepsit, chinuindu-l până va achita datoria întreagă, adică, niciodată! De fapt, concluzia pildei este rostită de Însuşi Hristos, Cel care spune că „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”. Aşadar, iertarea trebuie să fie autentică, din inimă, nu doar un gest formal, cu gura, cum din păcate, adeseori se întâmplă în societatea noastră. La prima vedere pare un lucru foarte uşor de înţeles, că ierţi şi vei fi iertat, iar dacă eşti iertat şi eşti privit cu milostivire, devii părtaş la toate visteriile milei. Din păcate, egoismul care clocoteşte în sufletul omului îl face să se poarte ca un smintit, iar cel aflat sub apăsarea egocentrismului începe să îndruge neghiobii. În această năvală subiectivă cad, cel mai adesea, nu oamenii de rând, ci persoanele care se consideră “cultivate”, dar, parcă mai simţitoare la jigniri şi mai puţin dispuse de a ierta. Chiar purtarea lor se dovedeşte aparent prietenoasă, dar lăuntric se dovedeşte o duşmănie neîmpăcată, în vreme ce Domnul ne cere să iertăm din toată inima! Tocmai de aceea, Domnul a apelat la imaginea aceasta puternică, răscolitoare, pentru ca toţi cei care Îl ascultau şi Îi acordă ascultare şi astăzi, să înțeleagă faptul că Dumnezeu ne iartă infinit mai mult decât îi iertăm noi pe alții. Poate că parabola aceasta are şi o dimensiune eschatologică, fiindcă Stăpânul adus în discuţia parabolei este Însuşi Dumnezeu, iar slugile datornice suntem fiecare dintre noi. Toţi avem câte zece mii de talanţi debite la Dumnezeu şi ne naştem cu această datorie faţă de Tatăl Ceresc!

Să întrebi şi tu, ca şi Petru: “Doamne, de câte ori voi ierta”?

Constatăm prin atâtea exemple că judecata noastră omenească, de multe ori prea însetată după răzbunare pentru cea mai mică greşeală a fratelui nostru, nu ne foloseşte la nimic, fiindcă nu noi suntem judecătorul suprem, ci, Tatăl Ceresc, cel care ne iartă greşelile şi păcatele noastre, dacă şi noi iertăm greşiţilor noştri. Iată ce spune Grigorie de Nisa despre virtutea iertării: “Iertarea greşelilor fratelui sau duşmanului este culmea virtuţilor”, iar Sf. Ioan Gură de Aur consacră iertării aceste minunate cuvinte: “Multe sunt virtuţile care stau bine creştinului, dar nici una ca iertarea, care ne face imitatori ai lui Dumnezeu”. Poate că prin desluşirea şi asumarea înţelegerii acestei parabole a datornicului nemilostiv, ni se dezvăluie un colţişor tăinuit al Ierusalimului Ceresc. Dumnezeu ne cere milostivire şi lasă să se întrevadă că totul este întocmit după porunca iertării, fiindcă, fără iertare nu este posibilă mântuirea noastră, cu atât mai mult cu cât Împărăţia Lui Iisus am putea-o numi şi Împărăţia iertării. Orice s-ar spune, la nivelul relaţiilor interumane, al comunităţilor, iertarea este şi o condiţie esenţială a convieţuirii paşnice dintre oameni. Să ne închipuim ce s-ar alege de noi, dacă la cea mai mică greşeală am sta veşnic încleştaţi şi ne-am arunca vorbe grele unul împotriva celuilalt, ca într-un veşnic război fratricid. Da, oameni buni, iertarea este o podoabă aleasă a sufletului omenesc, iar această floare sfântă a creştinătăţii a fost sădită şi crescută la izvoarele limpezi ale iubirii Lui Hristos. Pericopa Duminicii acesteia este închinată bunătăţii dumnezeieşti care este modelul bunătăţii omeneşti, pentru că numai acolo unde este bunătate, acolo este şi iertare. Bunătatea este izvorul iertării, iar fără iertare nu se poate ajunge la uşurarea de povara păcatelor. Pilda aceasta ne arată nouă, duhovniceşte, că, de fapt, fiecare se află în postura slugii care datorează mult Stăpânului Dumnezeu. Noi, pentru răutăţile, pentru greşelile şi păcatele noastre, datorăm foarte mult lui Dumnezeu, dar El, care este întotdeauna bun, caută şi ne iartă pe noi, şterge datoria noastră veche, uită de ea. De aceea, în iertarea pe care noi trebuie să o acordăm aproapelui, stă ascunsă iertarea pe care Dumnezeu Însuşi ne-o dăruieşte! Deci, omule trăitor, nu şovăi, ci te ridică din pulberea micimii tale, depăşeşte liliputanismul tău moral şi mergi de mângâie fruntea încruntată a celui care-ţi poartă gând rău. Şi dacă vei fi ispitit vreodată să întrebi şi tu, ca şi Petru: “Doamne, de câte ori voi ierta?”, nu aştepta răspuns, ci priveşte către crucea răstignirii, care-şi întinde braţele să cuprindă în îmbrăţişarea-i caldă toate păcatele acestei lumi, deci şi ale tale, iar Crucea de pe Golgota îţi va şopti: “De şaptezeci de ori câte şapte”! Numai tu, iertare, ai îndepărtat atâtea cute de pe frunţi îngândurate, ai ridicat din pulbere mii de capete plecate şi ai despovărat spinările gârbovite sub povara fărădelegilor! Doar tu, iertare, ai descleştat atâţia pumni gata să lovească, ai adus atâta seninătate în cugete, ai smuls cătuşele robiei de pe atâtea mâini neputincioase, ai şters atâtea lacrimi şi ai eliberat întreaga omenire de tirania păcatului!

Părintele Ceresc, Cel care ne iartă nouă mulţime de greşeli

Dacă ne gândim la cuprinsul Pericopei Evanghelice, la bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii fiii săi, precum şi la comportarea noastră din viaţa cea de toate zilele, descoperim îndată că stăpânul milostiv este Părintele Ceresc, Cel care ne iartă nouă mulţime de greşeli, iar nesocotitul om care a dat pe mâna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, cei care, de multe ori nu binevoim să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri. Care dintre noi, oamenii, ar spune că judecata Domnului nu a fost dreaptă? Cine ar îndrăzni să afirme că datornicul nemilostiv nu a fost vrednic de osânda pe care a primit-o drept răsplată a faptei sale, atât de nemiloasă, de urâtă şi de josnică? Toţi greşim, toţi păcătuim împotriva lui Dumnezeu Tatăl, a Binefăcătorului nostru, dar şi contra semenilor noştri, cu care trăim împreună. Chiar dacă am făcut vreun rău, cerem pentru noi iertarea pe care de atâtea ori suntem tentaţi a o refuza şi altora. Textele sfinte cuprind nenumărate pilde de iertare, iar din fiecare parabolă reiese nemăsurata dragoste de iertare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de greşelile oamenilor. Dar, oameni buni, împăcare definitivă, fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă! Să luăm aminte că iertarea înseamnă, înainte de toate, iubire care, atunci când este dusă la o intensitate maximă, rodeşte jertfă. Măsura iertării este jertfa de sine, fiindcă, iertarea, cu atât mai mult îmbracă haina desăvârşirii, cu cât va pune un preţ mai mare pe jertfă. Jertfa de pe Golgota a fost şi rămâne cel mai grandios act de iertare care îşi profilează luminile dincolo de veacuri şi e în stare să trezească la viaţă toate conştiinţele decăzute în rătăcirea păcatului. Deci, iertarea de către Dumnezeu a păcatelor noastre este condiţionată, între altele, de iertarea din partea noastră a greşelilor aproapelui nostru, astfel încât, iertarea propriu-zisă ni se prezintă sub raportul reciprocităţii! Dacă iertarea, în Vechiul Testament, s-a atrofiat sub apăsarea legii talionului, acea ipocrită snoavă a “dintelui pentru dinte” a căzut sub puterea iertării din Noul Testament, iar pentru a ilustra încă o dată aspectul de reciprocitate al iertării creştine, Iisus ne oferă pilda celor doi datornici din Evanghelia Duminicii acesteia.

Prof. Vasile Gogonea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here