Dumnezeu ne călăuzeşte pentru alegerea faptelor bune!

309

gogoneaÎn Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXII-a după Rusalii, în care se vorbeşte despre Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul ne călăuzeşte pentru alegerea faptelor bune, iar pentru aceasta, ne descoperă şi care este destinul veşnic al omului trăitor pe acest pământ, pentru a trimite spre noi o rază de lumină în legătură cu ceea ce va fi dincolo de această viaţă pe care o trăim.

Pentru aceia care avem răbdare şi înţelepciune să o desluşim, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare, motiv pentru care se cuvine să o citim cu atenţie şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, cu faţa spre noi înşine, pentru a medita cu îndelungă răbdare asupra învăţăturilor ei! Vom înţelege că sufletul omului fără credinţă, fără iubire, p_bogat_lazar2fără milă şi dreptate, se dovedeşte un suflet mort, deoarece omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei semenului său, acela va rămâne doar o fiinţă necuvântătoare, fără demnitatea omeniei şi a faptelor sale.

“Fiule, adu-ţi aminte că tu ai luat cele bune în viaţă, iar Lazăr cele rele”

Prin urmare, aflăm că e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare, căruia nu i se dă numele, dar, care trăia îmbrăcându-se în porfiră şi vizon şi care se desfăta numai în petreceri, iar pe de altă parte, avem în faţa noastră un sărac cerşetor cu numele Lazăr, care stătea şi suferea la poarta bogatului. Ca într-o neverosimilă antiteză, bogatul era egoist, lipsit de inimă şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pămunteşti, rămânea indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă pe săracul care stătea la poarta lui şi de care, spune evanghelistul, şi câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor. Bogatul din Evanghelie reprezintă omul care-şi foloseşte nechibzuit avuţia lumească şi care face din bogăţie un mijloc de plăcere, de distracţie şi de decădere religios-morală. În schimb, Lazăr zace bolnav şi plin de bube, dar în trupul său bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de Dumnezeu, cea care îl întăreşte şi îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu cârtească împotriva celor ce au fost rânduite oamenilor de către Bunul Dumnezeu. Dar omul are şi suflet, prin care se aseamănă cu Dumnezeu. După moartea pământească, vine dreptatea judecăţii Lui Dumnezeu. Bogatul ajunge în focul cel veşnic, iar săracul în sânul lui Avraam, adică în rai. Înainte, săracul dorea doar rămăşiţele de la masa bogatului, iar acum bogatul ar dori măcar o picătură de apă ca să-şi potolească setea. Acum bogatul apelează la sărac, dar Avraam îi răspunde: “Fiule, adu-ţi aminte că tu ai luat cele bune în viaţă, iar Lazăr cele rele, acum a venit răsplata pentru viaţa voastră”! Avem, aşadar, pe de o parte, imaginea vie a mizeriei îndurate cu multă răbdare şi fără a osândi pe cineva, iar, pe de altă parte, bogăţia care se asociază cu imaginea cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă. Prin această pildă, Iisus îi atenţionează pe cei bogaţi să fie nu numai milostivi, ci să caute să ducă o viaţă creştinească în toate privinţele.

Două stări sociale şi două stări spirituale diferite

Viaţa bogătaşilor este un lanţ neîntrerupt de slăbiciuni şi păcate, iar ei nu au timp să se gândească la cer, chiar dacă realizează prea târziu în ce prăpastie s-au afundat cu sufletul! Săracul Lazăr, poate nici nu avea unde să locuiască şi aştepta în zadar un ajutor de la bogatul îmbuibat, iar de fiecare dată, fiind flămând, lipsit şi neputincios, chinuit de o boală grea, cerşea mila trecătorilor sau a servitorilor acestui om bogat. Dar, viaţa omului este scurtă, iar situaţia se schimbă după moarte. Bogatul, desigur, a fost înmormântat cu mare pompă, însoţit de bocitoare, cu flaute, cu multă lume, pe când săracul Lazăr, când a murit, l-au aruncat într-o vale stâncoasă şi adâncă de la sudul Ierusalimului, în care se aruncau gunoaiele şi care se numea gheena. Era o imagine a infernului şi aici a fost sfârşitul pământesc al celor două personaje: bogatul şi săracul. Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale şi două stări spirituale diferite. Într-adevăr, pilda bogatului nemilostiv ne arată, într-o formă concentrată, taina vieţii omului, valoarea inestimabilă a vieţii pământeşti care, deşi trecătoare, determină fericirea sau nefericirea veşnică a sufletului nemuritor, creat după chipul străluminos al Dumnezeului Ceresc. Vedem că fiecare duminică poartă un mesaj de la Dumnezeu pentru noi, iar, pentru că mesajul, de obicei, ne mustră sau ne încurajează şi ne întăreşte, ne oferă şi un exemplu de urmat, deoarece Dumnezeu nu vrea doar să auzim mesajul, ci, vrea să şi acţionăm. Iar mesajul pericopei acesteia este clar şi demn de a fi înţeles: că trebuie să-i ajutăm şi pe cei săraci din puţinul nostru!

“Dumnezeu este întărirea mea”

Dar, la o privire mai atentă apar şi alte înţelesuri subtile, când vedem că şi câinii puteau să mănânce resturile de la masa bogatului, dar Lazăr, bolnav, nu putea. El răbda de foame, nu înjura, nu ţipa, nu osândea pe cei care chefuiau cu nepăsare sub ochii lui, nu judeca – aşa cum fac unii dintre noi, care, în necazurile lor, îi înjură pe toţi. Poate mai rău, şi pe Bunul Dumnezeu Îl înjură: de ce ceilalţi au şi ei nu au? Lazăr nu osândea pe nimeni, ci aştepta, aşa, fără pic de revoltă contra vreunuia dintre semenii săi “cununaţi” cu bogăţia lumească! Iată, de ce, a fost dus în rai: nu numai pentru sărăcia lui, ci, mai ales, pentru aceste virtuţi ale lui cu totul dumnezeieşti. Lazăr nu voia decât să nu moară de foame, atât! Faţa lui era istovită de durere, de boală, de foame, dar el tăcea şi răbda. Stătea acolo, la poartă, liniştit, resemnat şi desigur, se ruga, pentru că altfel, n-ar fi putut răbda grozava lui suferinţă. Nu hulea, nu judeca, nu cârtea. Dacă ar fi hulit, n-ar fi avut parte de o aşa de mare cinste, mai ales că boala lui era cumplit de grea, de vreme ce câinii îi lingeau bubele şi nu putea lua nici firimiturile de pe masă, iar sărăcia lui era cea mai aspră. Noi, cei de azi şi cei dintotdeauna, de obicei, simţim parcă mai mare nenorocirea noastră, atunci când avem în faţa ochilor norocirea altora. Cât de greu i-o fi fost lui Lazăr, să-i vadă pe toţi chefuind, iar el să rabde, fiind parcă sortit să simtă nenorocirea în toată adâncimea şi în prea chinuitoarea ei asprime! Se ştie că noi, oamenii, întotdeauna vrem cât mai mult, vrem să fim fericiţi, vrem să nu suferim niciodată, vrem să ajungem în împărăţia cerurilor şi vrem ca numele noastre să fie trecute în cartea vieţii pentru a fi pururea pomenite în ceruri de Dumnezeu. În această parabolă, vedem că Iisus nu-i dă numele bogatului care se va duce în iad pentru nemilostenia lui, dar îi dă numele săracului Lazăr, care înseamnă “Dumnezeu este întărirea mea”! De aceea, credem că numele săracului Lazăr este vrednic de pomenire, pentru că şi-a dus viaţa aşa cum a primit-o de la Dumnezeu, fără să cârtească şi fără să fie nemulţumitor, având în inimă nădejdea şi credinţa că va veni o zi când lucrurile se vor schimba, când îi va fi mai bine.

După această viaţă, vine judecata în faţa Lui Dumnezeu

Pe de altă parte, un lucru demn de menţionat este şi faptul că Lazăr era resemnat cu sărăcia lui şi nu cârtea în faţa Lui Dumnezeu, dovedindu-se drept în faţa Domnului, dovadă că a şi ajuns în rai. În acest fel, vom înţelege că sărăcia singură, nu e de ajuns pentru mântuire, ci necesită şi o curată mulţumire adresată Lui Dumnezeu pentru toate, pentru a-L lăuda. La fel cum bogăţia nu e cale sigură spre pieire, atâta timp cât este întrebuinţată cu folos, adică, pentru a-i ajuta pe cei săraci cu puţinul darurilor noastre şi cu marea iubire de aproapele nostru. Desigur, dacă parabola s-ar opri nedesluşită, am putea socoti viaţa ca pe o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se opreşte aici, pentru că El ne arată că după această viaţă, vine judecata în faţa Lui Dumnezeu. În această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa Lui Dumnezeu. Dacă în modul lor pământesc de viaţă şi al trăirilor în această lume este o mare deosebire, să recunoaştem că în moartea lor deosebirea este şi mai mare. Sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pământ, va fi dus de către îngeri în rai. Despre bogat, însă, se spune că a murit şi a fost îngropat, că trupul său s-a dus în pământ, iar sufletul se zbate în chinurile iadului. Astfel, acela care nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel care nu îl văzuse pe Lazăr, trecând de sute de ori, îl vede acum şi nu îndrăzneşte să se i se adreseze direct, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită să îl ajute. Dar, Doamne, cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva focului care îl chinuie, îl mistuie. Ca un paradox existenţial, cel ce se îmbrăca în purpură şi vizon şi se desfăta cu mâncărurile cele mai alese, acum se roagă şi pentru o picătură de apă cu care să-şi potolească setea şi clocotul văpăii de-a pururi nestinsă!

Prof. Vasile Gogonea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here