Dumnezeu ne aşteaptă cu Harul Său, la dreapta judecată!

115

capela-sixtina-peretele-altarului-cu-fresca-lui-michelangelo-judecata-de-apoiÎn Pericopa Evanghelică a Duminicii Înfricoşătorei Judecăţi, nouă, trăitorilor prea trecători, ni se reaminteşte cu o pilduitoare profunzime că e bine să luăm aminte la ceea ce ne spune Mântuitorul şi să-i hrănim şi să-i adăpăm pe cei din jurul nostru, fie cu mâncare şi apă, fie cu o vorbă bună şi cu un zâmbet, pentru că acestea sunt de multe ori mai necesare decât hrana trupului nevoit de trecrea vremii.

Tocmai de aceea, să nu ne uităm nici sufletul şi mintea, cărora să le dăm hrana cea duhovnicească în fiecare zi, pentru că astfel Îl hrănim pe Hristos. Poate că este o Duminică a gestului simplu, mărturisitor al dragostei, fiindcă vedem, pe de o parte, pe aceia care „unuia mai nevoiaş” gesturile frăţietăţii, ale comuniunii în har, pentru a desluşi de cealaltă parte, indiferenţii, cei care se pun în mişcare doar dacă „se merită”, dacă au o motivaţie suficientă şi îndestulată în recompensă. În imaginea aceasta, pe de o parte sunt cei care au sufletul mai larg şi îi ajută pe nevoiaşi, iar de cealaltă parte pe „contabilii” faptei, cei care ajută mereu „în cont” sau stând în tensiunea ieşirii în întâmpinarea aproapelui doar dacă-i vede cineva să-i aprecieze, la modul spectacular, de dragul publicităţii care epatează gestul pur omenesc al iubirii aproapelui.

Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător!

Poate că primind veste că urmează să vină înaintea noastră vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni, dar, cu atât mai mult, pe noi trebuie să ne îngrijoreze judecata Lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia! Da, oameni buni, Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse şi nedesluşite, iar cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii, când vor sta înaintea feţei Judecătorului. La judecata Lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei, când va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină! Numai milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au iadului. Doar milostenia îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul, care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine. Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă, Lumina Cuvântului Lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau ale rătăcirii întunecate.

“Moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii”!

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos, nu doar pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită, iar pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă, numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei care se cuvine la dreapta judecată. Să reţinem că Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească, poate că acela va fi socotit un trimis al Fiului Domnului, ca şi cum ar fi făcut toate acestea Insuşi Domnului Iisus Hristos. Numai milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică. Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40). Evanghelia Duminicii acesteia este cea mai înfricoşătoare din tot cursul anului, pentru că ne vorbeşte despre sfârşitul lumii şi de marea Judecată de apoi a tuturor oamenilor, ne aduce aminte de sfârşitul veacurilor, de Judecată, de osânda veşnică a păcătoşilor şi de răsplătirea drepţilor în Împărăţia Cerurilor. Cine va cugeta la toate acestea, va trece cu folos curgerea Sfântului Post, se va împăca şi cu aproapele său, se va ruga mai mult, se va spovedi cu căinţă de păcatele sale şi va primi cu mare evlavie Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Dreptul Judecător împarte în două întreaga omenire!

Desigur, din in citirea Sfintei Evanghelii, momentul sublim de la această judecată de la care nu se poate sustrage nici o fiinţă umană, nimeni nu-l poate afla. Dreptul Judecător împarte în două întreaga omenire, de-a dreapta vor fi aşezaţi cei buni, asemănaţi cu oile, de-a stânga cei răi asemănaţi cu iezii. Iezii, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu dau lapte, nici lână, umblă răzleţi de turmă, se caţără pe stânci, fug prin prăpăstii. Asemeni sunt şi cei răi care rătăcesc pe coclaurile păcatelor, se depărtează de Biserica cea dreaptă şi de societate. Cei buni sunt asemănaţi cu oile care dau lână, lapte, sunt blânde, nevinovate şi folositoare omului. Însuşi Mântuitorul este asemănat cu oaia şi mielul: “Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), sau “ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o o oaie fără de glas…, aşa nu şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Nimeni din cei vii, nu poate şti când va avea loc dreapta judecată şi sfârşitul lumii. Dumnezeu Însuşi ne opreşte de la aceasta. “Nu este al vostru să ştiţi vremile şi anii pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (F. Ap.1, 7); sau “…de ziua şi de ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36). Nu vă luaţi după cei care spun că la anul cutare va fi sfârşitul lumii. Pentru adevăraţii creştini, sfârşitul lumii soseşte când fiecare din noi ne dăm duhul, dar, important este să ne pregătim pentru acest sfârşit, ca să putem sta cu fruntea, cât de cât senină, înaintea Domnului nostru Iisus Hristos! Ca să înţelegem oarecum cu mintea şi să simţim cu inima misterul acestei judecăţi obşteşti, trebuie să credem cu tărie într-Un singur Dumnezeu, întreit în Feţe, în nemurirea omului, căci Dumnezeu ne-a creat pentru săvârşirea binelui şi dăinuire veşnică, în sfintele Sale învăţături şi Taine. Nezdruncinată şi tare trebuie să fie credinţa în învierea Mântuitorului şi în învierea noastră şi cu trupurile. Spune limpede Apostolul: “Dacă Hristos n-a înviat, nici morţii nu înviază” şi atunci “zadarnică este credinţa voastră, zadarnică şi propovăduirea noastră” (I Cor.15, 14 şi 16).

La vederea Sfintei Cruci, “vor plânge toate neamurile pământului”!

Dacă urmărim secvenţele mai importante de la sfârşitul lumii, aşa cum sunt zugrăvite ele de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie Ortodoxă, putem afla că înainte de a doua venire a Domnului se va produce un cataclism în întreg cosmosul, când legile din întrega materie şi materia însăşi vor fi despovărate de stricăciunea adusă de păcat, iar Dumnezeu, prin Duhul Său, le va rândui ca la început. Poate că aşa cum facerea lumii a avut loc deodată, în mod simultan, în acel moment imperceptibil, “la început”, să înţelegem că şi venirea Domnului se va produce într-o clipă. Ne spune Hristos Însuşi: “Precum fulgerul străbate văzduhul… aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Matei 24 , 27). Pe cer, în văzul tuturor oamenilor, se va arăta semnul Fiului omului, adică sfânta Cruce pe care Hristos a suferit moartea şi a mântuit lumea. Hristos coboară, deci, pe pamânt, cu Crucea Sa înainte, pentru ca aceasta, asemeni unui magnet puternic, să adune de-a dreapta ei pe toti cei care şi-au purtat cu vrednicie crucea vieţii, primită prin creaţie şi prin Botez urmând apoi Lui Hristos, dar şi pentru ca sa pedepsească, trecându-i de-a stânga, pe cei care, prin graiuri, în scris şi în fapte au pălmuit pe Hristos, L-au răstignit, L-au îngropat în necredinţa lor, indiferentism şi fărădelegi. La vederea Sfintei Cruci, acest sceptru al lui Hristos, “vor plânge toate neamurile pământului” (Matei 24, 30), căci la judecată ne prezentăm pe neamuri şi seminţii. În acele clipe imperceptibile “cei morţi vor învia la glasul trâmbiţei arhanghelului”, partea materială a fiecărui om, indiferent unde s-ar afla, în clipa aceea, prin lucrarea misterioasă a Lui Dumnezeu, se va constitui în trupul din materie înnoită, unindu-se indisolubil cu sufletul. Dumnezeu Însuşi îi spune proorocului care privea un câmp imens de oase: “Iată, eu voi face sa intre în voi duh, veţi învia şi veţi şti că eu sunt Domnul”, pentru că se consider că atunci vor învia absolut toţi cei care au fost zămisliţi, căci în momentul zămislirii fiecăruia, Dumnezeu creează sufletul, iar părinţii trupul. Vor învia, deci, toţi vremelnicii trăitori din veacuri, iar începând din clipa imediat după zămislire, ei vor fi oameni deplin constituiţi din trup şi suflet, prevăzuţi din veşnicie în planul divin!

Prof. Vasile Gogonea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here