Pericopa Evanghelică din Duminica a V-a după Pogorârea Sfântului Duh, într-un moment în care lumea aceasta pare bântuită de fantome şi de atâţia demoni ai răului, ne vorbeşte despre vindecarea minunată de către Mântuitorul Iisus Hristos a două persoane demonizate sau îndrăcite din ţinutul Gadarei, acolo unde locuitorii L-au alungat pe Hristos din cetatea lor, pentru că erau închinători la idoli şi nu vroiau ca Acesta să le strice obiceiurile.
Lucrarea pe care a început-o Mântuitorul, izgonind duhurile rele din îndrăciţi şi lipsindu-le de desfătarea lor cea răufăcătoare, însemna o dovadă că se apropia vremea în care ei nu vor mai avea nici un fel de putere asupra oamenilor, aceasta fiind vremea osândei lor definitive şi veşnice. Dar, un lucru este vrednic de luat în seamă, pentru că duhurile rele se tem de iad şi de chinurile lui, fără a iubi vreodată cerul şi sfinţenia Împărăţiei Sale. Demonii aceştia vor numai atâta libertate, cât le prilejuieşte a face răul, dar să nu fie chinuiţi, pentru că nu voiesc nicidecum să se schimbe, să se pocăiască şi să se mântuiască. Aceasta lămureşte pe deplin starea neschimbată pe care o vor avea cei osândiţi la chinurile veşnice, mai ales că este cu neputinţă ca aceştia să-şi modifice atitudinea, fiindcă ei nu pot să-şi schimbe starea sufletească şi caracterul, din moment ce s-au făcut răi pentru totdeauna şi nici nu doresc sfinţenia cerului şi nici privilegiul de a avea un loc în cer. Din Evanghelie aflăm că duhurile care-i stăpâneau pe cei doi demonizaţi se foloseau de vocea lor şi-I ziceau Mântuitorului Iisus Hristos: “Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti”? Imediat observăm că demonii mărturisesc dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că se tem de El, de puterea Lui, ca Judecător drept al lumii, Care, la sfârşitul veacurilor, va judeca şi va pedepsi pe satana şi pe toţi slujitorii lui, care au preferat să facă voia acestuia şi nu s-au pocăit. Din acest motiv, duhurile necurate din cei doi oameni acuzau că El a venit aici mai înainte de vreme ca să-i chinuiască “mai înainte de vreme”, ceea ce înseamnă veacul care va însemna Judecata de obşte sau Judecata universală a lumii. Aşadar, duhurile necurate care-i stăpâneau pe cei doi posedaţi cunoşteau mai mult decât oamenii obişnuiţi ce se va întâmpla în ziua Judecăţii cu cei care fac răul, iar întâlnirea Lui Iisus cu cei doi posedaţi produce suferinţă demonilor care-i stăpâneau, doar datorită contrastului care exista între sfinţenia Mântuitorului şi răutatea duhurilor necurate. Deci, Dumnezeu Fiul, Cel Sfânt, îi chinuia cu Însăşi prezenţa Sa pe cei ce cândva fuseseră îngeri de lumină, dar care, prin mândrie şi neascultare, au devenit duhuri decăzute sau duhuri ale răutăţii. Nu încape îndoială că iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos, cea milostivă şi smerită, îi chinuie pe demonii care niciodată nu-i vor putea iubi pe oameni şi care întotdeauna urmăresc să desfigureze chipul lui Dumnezeu din oameni, să-i distrugă, să-i înjosească ori să-i înstrăineze de Dumnezeu şi de semeni, ca ei să nu trăiască în comuniune cu ceilalţi oameni, ci în dezbinare şi ură.
Mântuitorul ne învaţă că demonii fac numai rău !
Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, fără să-i certe sau să-i pedepsească în mod activ pe demoni, îi chinuia prin însăşi prezenţa sfinţeniei şi iubirii Lui milostive faţă de oameni. Această convorbire între diavoli şi Mântuitorul Hristos ne arată că, deşi demonii cred cu tărie în existenţa reală a Lui Dumnezeu, ba mai mult, îl numesc pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcând o mărturisire dogmatică, ştim că, din păcate, printre noi întâlnim şi oameni care nu cred în Dumnezeu şi care nu împărtăşesc divinitatea Mântuitorului, considerîndu-L a fi un om simplu, Om peste care Dumnezeu a pus o energie harică în momentul botezului în apele Iordanului. Activitatea pe care a desfăşurat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe pământ, a avut ca scop ridicarea omenirii pe culmile sublime ale celor mai desăvârşite principii de viaţă, de unde să se poată întrezări nesfârşita fericire a Împărăţiei Lui Dumnezeu. Fiul Lui Dumnezeu, Fiu al omului, aduce cu Sine în această lume lumina unei învăţături menite să călăuzească paşii oamenilor pe cărările aducătoare de mântuire. Vedem că în mod paradoxal, deşi diavolii cred în Dumnezeu ca existenţă reală, atotputernică, totuşi, ei rămân în continuare tot demoni hărăziţi răului, ceea ce denotă că simpla mărturisire a credinţei sau cunoaşterea învăţăturilor dogmatice despre Dumnezeu, prin ele însele, nu pot să ne aducă mântuirea noastră, iar ca să ne mântuim, cu toţii avem nevoie, pe lângă credinţă, de har dumnezeiesc şi de binefacere în faptele noastre personale. De fapt, chiar şi de la draci putem învăţa lucruri bune, dacă avem tact şi discernământ, iar prin această rugăciune, diavolul se arată mai treaz decât acei oameni vrednici de plâns, care nu se tem şi nu primesc nici măcar acest adevăr înfricoşat, că îi aşteaptă o Judecată şi o răsplată. Dracii se tem şi se cutremură de cuvintele Mântuitorului care vor răsuna pentru păcătoşi la Înfricoşata Judecată: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”! Aceşti demonizaţi s-au rugat stăruitor de Mântuitor să le îngăduie măcar să intre într-o turmă de porci aflată pe ţărmul mării din pustiul Gadarei, iar Iisus le-a îndeplinit doleanţa, nu pentru că-i respectă pe demoni sau pentru că ar avea vreo simpatie sau vreo legătură cu ei, ci, dimpotrivă, El vrea înlăturarea răului pe care îl fac în lume aceste duhuri. Prin acceptarea ca diavolii să intre în turma porcilor, Mântuitorul Hristos a vrut să scoată în relief că oriunde s-ar afla asemenea diavoli, ei fac numai rău, distrug, omoară, vorbesc urât, inspiră spaimă.
Deasupra tuturor este Dumnezeu !
Poate mulţi ne întrebăm: cum este posibil ca omul să ajungă îndrăcit? Într-o lume în care se taie salariile şi se reduc pensiile, într-o viaţă plină de mizerie şi decădere se adună tot felul de păianjeni, insecte dăunătoare care ne şi guvernează, iar într-un om cu sufletul necurăţat din punct de vedere spiritual, fără spovedanie şi plin de păcate, acolo se cuibăresc tot felul de duhuri necurate care pun stăpânire pe el, iar omul acesta, fără deosebire de rang sau de poziţie socială, prin forţa lucrurilor va deveni un îndrăcit sau un demonizat, adică plin de atâtea duhuri rele. Aşa vom înţelege că la această stare demonică se ajunge şi prin folosirea în limbajul omenesc a cuvintelor diavol sau drac, iar pentru atâtea răutăţi făptuite în istorie de către diavoli, cred că nu merită să le pronunţăm nici măcar numele! Înţelepţii din vechime, chiar dacă erau privaţi de posibilităţile tehnologice şi informaţionale din zilele noastre, au înţeles mai bine că existenţa acestei lumi se desfăşoară pe mai multe planuri şi că, dincolo de planul vizibil, mai sunt şi alte „lumi” invizibile: lumea îngerilor, lumea demonilor. Deasupra tuturor celor „văzute şi nevăzute” este Dumnezeu, Cel ce are stăpânire peste toate. Înţelegerea acestor adevăruri esenţiale este fundamentală pentru mersul întregii umanităţi, iar noi, cei astăzi trăitori şi cei care vor veni după noi, cred că nu trebuie să ne situăm pe linia gândirii gadarenilor, cei care au respins puterea şi iubirea dumnezeiească, atraşi numai de lucrurile materiale, ci, să înţelegem valoarea tămăduirii spiritului, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, ca doctor al sufletelor şi al trupurilor este Cel care ridică, eliberează, vindecă şi face din oamenii înstrăinaţi şi persoane apropiate, le redă sănătatea şi demnitatea, precum şi bucuria de-a fi în comuniune cu El.
Prof. Vasile Gogonea
