Pericopa Evanghelică a Duminicii a 19-a după Rusalii, intitulată Predica de pe Munte – iubirea vrăjmașilor, pare desprinsă de ceea ce înseamnă paradoxurile vieții lumești, pentru a fi proiectată în marile taine ale mântuirii dumnezeiești, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la dumnezeiesc, cel care este un salt duhovnicesc al desprinderii de lumea păcatului, al detașării de la o existenţă după logica omenească şi după puterea omenească, la o existenţă după Logos-ul dumnezeiesc, după puterea dumnezeiască, aceasta fiind chemarea care adâncește firea omenească și o apropie de obiectivul întregii iconomii dumnezeieşti!
“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi”
Sfânta Evanghelie care se va citi Duminica aceasta ne poruncește să iubim pe vrăjmașii noștri, căci această poruncă își are temelia în dragostea de Dumnezeu și de aproapele, când aproapele nostru este socotit orice om din lume, (Luca 10, 36-37), și nu avem dreptul să urâm pe nimeni, căci toți suntem zidiți de Unicul Dumnezeu! Domnul nostru Iisus Hristos, după porunca Tatălui Său, iese din tăcerea Sa către vârsta de 30 de ani şi merge mai întâi la Ioan pentru a fi botezat şi astfel arătat ca Mesia, pentru ca apoi să fie ispitit de Satana, pe care îl biruie, ca om. Se întoarce apoi la Nazareth, unde nu este primit ca Mesia, dar atunci pleacă să se aşeze definitiv la Capernaum, la nord de marea Galileii, unde îşi cheamă ucenicii şi începe să predice şi să făptuiască vindecările minunate! Prin aceasta, El devine vestit, dar din clipa în care există un popor pentru a-L asculta, Domnul îşi rosteşte cuvântul program, cuvântul Său de început. Deci, urcă pe Munte cu ucenicii Săi şi mulţimile care Îl urmează, ceea ce are deja în sine un înţeles duhovnicesc, deoarece îi înalţă pe oameni către Dumnezeu. Ajuns în vârf, Se aşează în ordinea firească, prin faptul că deodată Cosmosul devine “Trup” al Lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos este Cuvântul Tatălui, Dascălul dumnezeiesc, Învăţătorul, înconjurat de ucenicii Săi şi cu mulţimea venind după ei, iar aici, îi învaţă să urmeze calea spre viața veșnică! Hristos ne cheamă, așadar, la mila față de cei care ne greșesc, ne nedreptățesc sau ne batjocoresc, iar în loc să lăsăm frâu liber mâniei sau unui comportament similar cu al vrăjmașilor, Domnul ne cheamă să simțim pentru ei compasiunea, care este premisa iubirii! Dumnezeu nu doar că iubeşte, dar și acţionează dincolo de El, pentru că El este Iubirea Care nu poate urî, dar pentru că El nu este nimic altceva decât iubire, El nu poate urî, nici nu poate să vrea să urască, pentru că tot ceea ce este în El este şi în afară, imensă Iubire! De aceea, creștinul, întruchipare a Lui Hristos, nu are altă şansă decât aceea de a iubi pe vrăjmaşi, iar aceasta este marea taină! Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii, de aceea a zis: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan 13, 34). Și era poruncă nouă, fiindcă Mântuitorul ne ridică pe o treaptă superioară, zicând: “Să iubiţi chiar pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc, să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc” (Mat. 5, 44).
Un adevăr indubitabil rezultă din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia
Trebuie să recunoaştem, la unison, că este un mare dar descoperirea măsurii dumnezeieşti, ca standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este necesară pentru a te evalua corect, pentru a nu te amăgi, deoarece prin raportare la etalon ai simţul real a ceea ce eşti, al măsurii la care ai ajuns. De multe ori, a genera modele culturale, sociale sau politice, în care dreptatea omenească, aceea care are în centru sancţionarea răului, ca o justificare mistificată, este propusă ca etalon, echivalează cu a propune şi a menţine etaloane false, care conduc la evaluări false, amăgitoare sau ipocrite. Dar, Doamne, oamenii înșiși trebuie să se obişnuiască mai ușor cu această perspectivă, pentru că aceasta este Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa cu Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii dumnezeieşti! Alternativa acesteia este existenţa fără Dumnezeu, la limitele tale, omule, la limitele umanului. Iar una dintre alternative este adevărată, cealaltă dovedindu-se falsă! Nu pot fi amândouă adevărate, ca în principiul non-contradicției, din logica formală! Omul este prin definiție o fiinţă socială, înzestrată de Preabunul Creator cu instinctul sociabilităţii, încât din cele mai vechi timpuri s-a întovărăşit cu semenii săi în vederea creării unor organisme sociale, iar începând cu familia, satul, comuna, până la Stat, toate sunt forme de organizare socială, datorită acelui instinct înscris în firea omului, de a trăi împreună cu semenii săi. Dar, pentru a putea trăi într-un organism social, omul este supus anumitor norme şi legi care reglementează raporturile dintre el şi organismul social, pe de o parte, iar pe de altă parte, raporturile reciproce dintre indivizii aparţinând aceluiaşi organism. În mod paradoxal, cu tot noianul de legi scrise sau nescrise, o viaţă socială adevărată, ideală, în care să fie toţi factorii componenţi mulţumiţi, nu este posibilă decât în măsura în care la temelia ei stă Evanghelia Mântuitorului Hristos, iar acest adevăr indubitabil rezultă din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia. Într-adevăr, existenţa omului într-un organism social impune, pe lângă respectarea diferitelor legi care reglementează viaţa acelui organism, şi o totală abdicare sau lepădare de sine, o completă stăpânire a instinctelor egoiste. Fără îndeplinirea acestor imperative, cu toate legile existente, fie ele inspirate de cele mai bune intenţii, viaţa socială va rămâne defectuoasă, fiindcă omul pune mare preţ pe dreptul său, fără să gândească şi la dreptul aproapelui său. Dar, oare, poate fi deajuns pentru buna înţelegere dintre oameni şi liniştita lor convieţuire, ca fiecare să se folosească de dreptul său? Şi dacă dreptul tău, în fapt, vatămă pe al altuia, cum se poate înlătura ciocnirea acestor drepturi şi cum vom împăca neînţelegerea dintre două fiinţe ce se cred deopotrivă de îndreptăţite în drepturile lor? Nu este aceasta o dilemă?
“Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”
În acest fel, vom înțelege această mare problemă pe care a rezolvat-o Domnul Iisus Hristos prin cuvântul Evangheliei Duminicii acesteia, când spune: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31). Iată o nouă ordine de lucruri! Iată ce înseamnă viaţa socială întemeiată pe îngăduinţa noastră, a unuia faţă de celălalt, în locul celei vechi, întemeiată pe “dreptul meu” exclusiv de a fi numai eu cel aflat la masa bucatelor alese! Prin însăși natura sa limitată, omul este însă departe de a răspunde acestor exigenţe! O poate face doar luând putere de la Dumnezeu, acea putere care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea, pentru că uneori se manifestă la antipodul puterilor omeneşti. De aceea, nu trebuie ca omul să caute a identifica această putere dumnezeiască, bazându-se pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti. Puterea Duhului Sfânt este o putere reală, chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe care îl face Biserica omenirii, credința în această putere reală, ceea ce numim în termeni teologici, Harul lui Dumnezeu, care este o energie dumnezeiască, o putere înaltă care nu ţine de ordinea lumii create şi care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Ea este un fel de iradiere binefăcătoare, care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc, iar acest har discret al lui Dumnezeu ne face, într-o mică măsură, umbre îndumnezeite, dacă vreţi, şi ne dă puterea de a împlini porunca iubirii vrăjmaşilor. Altfel, nu o putem împlini, evident, fără trimitere la Dumnezeu! Aşadar, răspunsul la întrebarea obsesivă pe care o adresează unii: dacă avem de-a face cu o utopie, se întoarce tot la omul trăitor vremelnic! Pentru omul care se dovedește limitat la condiţia sa umană, iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul Lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniem, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască. Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc din pricina “puterii lor”, de “infuzia” cu putere dumnezeiască! Dar, Doamne, câtă ură a oferit omenirea împotriva lui Hristos! Dumnezeu a ştiut că nimeni dintre noi nu ştia ce înseamnă jertfa, şi a venit la noi Hristos-Dumnezeu ca să putem să-L iubim. Nimeni nu a fost mai iubit decât Hristos-Dumnezeu, dar nimeni nu a fost mai urât decât El, din păcate!
“Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvine”?
În Evanghelia Dumincii acesteia, Hristos ne arată cum trebuie să iubim cu acea iubire riscantă, cu o iubire care nu lasă nimic la locul lui călduț și automulțumitor, iar pe alocuri și autosuficient! Tot ce se află cuminte, la locul lui, este moarte, e păcat, iar păcatul e moarte. Nu ne convine, toţi ne revoltăm; ne mai şi îndreptăm, dar ne este greu să iertăm! Să ne amintim ce gândeam la 16,18 ani, la vârsta la care începe mare revoltă a fiinţei umane în ea însăşi, când nu ne convenea nimic din cele spuse de Hristos în Evanghelie. Iubirea Lui merge împotriva a ceea ce voiai să faci şi să fii la vârsta elanurilor adolescentine și nestăpânite! Scrie în Evanghelie: “Să nu fii desfrânat”, dar, oare, cine nu e desfrânat la vârsta aceasta? Chiar dacă nu în fapt, dar mintea e desfrânată. Şi încă este scris: “Nu iubi desfrânarea, iubeşte asceza, rugăciunea”, chiar dacă atunci clamezi că nu există Dumnezeu, fiindcă nu îţi convine ție un astfel de Dumnezeu! Iată, Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii. De aceea, a zis poruncă nouă, fiindcă ne face să ne întrebăm: cum să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? Pe acei care ne fac rău? Pe acei care aruncă asupra noastră calomnii? Pe acei care pândesc paşii noştri, ca să ne facă rău? Pe acei care se bucură de durerea şi suferinţa noastră? Dar, oare, se poate împlini o astfel de poruncă? Da, pentru că această supraomenească iubire o cere Fiul lui Dumnezeu de la un creştin adevărat. Porunca pare de neînţeles în preocupările de toate zilele ale vieţii omeneşti. Trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat, şi că ne pune la mare încercare. Să nu luăm lucrurile în uşor şi să nu trecem pe lângă acestea, ca şi cum ar fi bine, dar nu pentru noi. Aici suntem puşi în faţa unui adevăr: “to be or not to be”! Ori facem precum ne învaţă Iisus, iar în acest fel suntem creştini adevăraţi, ori nu facem şi nu suntem creştini. Ce fericiţi am fi dacă am putea înţelege înalta valoare morală a acestei dumnezeieşti porunci pentru viaţa noastră! Atâta vreme cât nu ne vom reconsidera părerea şi practica vieţii cu privire la această poruncă, nu sunt şanse reale de biruinţă a duhului lui Hristos în noi. Mântuitorul ne arată și ne poruncește: “Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvine? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe dânşii. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii asemenea fac” (Luca 6, 31-33). De aceea, iubirea ta îl bucură pe cel ce te iubeşte, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea care răsplăteşte, ar putea schimba situaţia. Cel pe care îl iubeşti când te urăşte, nu te va putea urî mai mult şi, încetul cu încetul, îşi va modifica şi el sentimentele. Ne aflăm, așadar, înaintea unui mare adevăr: că Dumnezeu înseamnă Iubire, dincolo de logica omenească!
Profesor, Vasile Gogonea
