Dumnezeu-Fiul şi mântuirea neamului omenesc de păcat!

117

Poza viata spiritualaPericopa Evanghelică a Duminicii a VII-a după Paşti şi prima după Înălţarea Domnului, numită şi Duminica Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic are darul de a ne întări în credinţa de netăgăduit că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, nu este o făptură ca oricare alta, pentru că El nu este omul devenit Dumnezeu, aşa cum greşit susţinea ereticul Arie din Alexandria, ci Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu făcut Om, din iubire pentru oameni.

Iar, aşa cum ne învaţă Crezul, Fiul Domnului, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om“, mai ales că în sufletul nostru, această mărturisire a dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos este necesară pentru a şti că Acela Care S-a înălţat la cer este Cel Care S-a coborât din ceruri, pentru mântuirea neamului omenesc de povara păcatului, a blestemului şi a morţii.

În ceea ce poate fi socotită ca neuitata noapte dinaintea patimilor sale, Mântuitorul a înălţat către Tatăl ceresc cea mai duioasă rugăciune care a putut fi rostită vreodată, pentru că o rosteşte însuşi Fiul lui Dumnezeu în pragul despărţirii sale de lumea pământească.

Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325.

Sinodul I Ecumenic a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă de apariţia unui mare eretic, anume Arie, care încerca să inducă în sufletul creştinilor o credinţă nouă, considerând că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a “fost un timp cînd Fiul nu era”, în cele din urmă numindu-L pe Iisus Hristos “creatură superioară”, “cea dintâi dintre creaturi”, pe baza unor aşa-zise deducţii logice. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mândru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV, când erezia lui s-a răspândit în câţiva ani atât de mult încât împărţise Biserica în două şi ameninţa să se răspândească în tot Imperiul Roman de Răsărit şi de Apus. În asemenea condiţii dificile, Sfinţii Părinţi, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creştin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel, au participat 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că până în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două – cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. Tocmai de aceea, sinoadele desfăşurate până la dezbinarea Bisericii se numesc “ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei. Se ştie că Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu adepţii lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar aceştia n-au vrut să asculte, în timpul discuţiilor, s-a întâmplat ca Sfântul Ierarh Nicolae să-i dea chiar o palmă lui Arie, fiindcă nu mai putea răbda hulele lui. Drept pedeapsă, pentru că a îndrăznit să lovească pe cineva, Constantin cel Mare a poruncit ca Sfântului Nicolae să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă, dar, noaptea i s-a arătat Mântuitorul, Care i-a dat din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţa, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzând râvna şi răbdarea sa pentru apărarea credinţei.

Biserica Lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii!

La rândul său, Sfântul Ierarh Spiridon, căutând să-l convingă pe Arie despre taina Preasfintei Treimi, cum că toate cele Trei Persoane sunt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi făcând semnul Sfintei Cruci, când a strâns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pământ şi lutul a rămas în mâna lui, semn că acea Cărămidă era simbolul Preasfintei Treimi, focul închipuia pe Tatăl-Ceresc, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfânt! Sfinţii Părinţi au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt de o fiinţă şi nedespărţite. La acelaşi sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul, iar ultimele cinci articole despre Sfântul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic, din anul 381. Să amintim că în pofida faptului că Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decât altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054, când a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi Apus, luând astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rândul ei, Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea. Se consideră că primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formând Biserica anglicană. Astfel, datorită mândriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi, “reformatoare” după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine, două apostolic, cea Ortodoxă şi cea Catolică, şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană. Se pare că dezbinările religioase nu s-au oprit aici, pentru că începînd din secolele al XVIII-lea şi mai ales al XIX-lea, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite “secte” religioase, ca un semn apocaliptic, care prevesteşte sfârşitul veacurilor.

“Părinte, venit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău să te preamărească”!

Toţi, cei care împărtăşim dreapta credinţă, e bine să ducem cu multă râvnă şi cu osârdie viaţa noastră morală smerită, curată şi sfântă. Totodată, avem datoria să ne creştem copiii în frica de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie, iar dacă nu-i educăm aşa cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fiii noştri, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrâul şi necredinţa, iar omul decăzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, să se apropie de cunoştinţele religioase principale din Catehismul orthodox, iar, cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni, nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine. Marea datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune, fiindcă fără ea, nu putem face nimic. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi cu lacrimi este viaţa noastră, pâinea noastră duhovnicească, mântuirea noastră, care ne învaţă cum să trăim în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facem după puterea noastră milostenie, care acoperă mulţime de păcate! Să fim bine înţeleşi că în atotştiinţa Sa dumnezeiască, Iisus vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ, vedea cum Evanghelia Sa se va vesti până la marginile lumii, cum idolii se vor prăbuşi, cum neamurile se vor converti, cum generaţii după generaţii vor primi credinţa cea adevărată. Dar, oare, ce a dorit Domnul în acea clipă de răscruce în istoria omenirii? A dorit ca toate generaţiile, atât de îndepărtate în timp şi spaţiu, toţi credincioşii Săi de peste veacuri să alcătuiască o singură unitate, o singură mare familie de fraţi, strânşi în legătura sfântă a iubirii şi a unităţii. De aceea, privind pe acei pe care i-a ales şi de care, peste scurt timp avea să se despartă, îşi ridică ochii spre cer într-o privire cutremurătoare şi rosteşte: “Părinte, venit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău să te preamărească” (Ioan 17, 1).

“Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat…”

Cu deosebire, Mântuitorul s-a rugat pentru apostoli şi pentru Biserica pe care a câştigat-o cu scump sângele său: “Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum suntem şi noi” (Ioan 17, 11). Este o clipă unică şi măreaţă, când Domnul Hristos înalţă această rugăciune către Tatăl Ceresc pentru ca noi toţi să fim una, într-o singură simţire, un singur duh, în duhul patriei celei cereşti, în duhul Bisericii lui Hristos! Iisus Domnul urmăreşte prin această rugăciune dumnezeiască să câştige toate sufletele din Biserica Lui, care este una, sfântă, sobornică şi apostolică. Aceasta este singura cale prin care se poate mântui lumea din faptele păcătoase de astăzi: calea lui Hristos, calea Bisericii. Desigur, fiecare dintre noi îşi va pune întrebarea, dacă s-a realizat această rugăciune a lui Iisus? Oare, împlinit-au ucenicii Săi testamentul de la Cina cea de Taină? Au păstrat creştinii unitatea credinţei în Hristos? Iar dacă această unitate s-a sfărâmat, cum s-ar putea ea reface? Cercetând istoria primelor veacuri creştine, constatăm că multă vreme unitatea credinţei s-a păstrat şi luând poruncă de a învăţa şi boteza popoarele pământului, apostolii au răspândit adevărul Evangheliei pretutindeni. Începând cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria şi Galileea, continuând cu Asia Mică şi Grecia, ucenicii Domnului au străbătut aproape toate ţinuturile lumii cunoscute pe atunci, propovăduind cuvântul şi împărăţia lui Dumnezeu, mărturisind Învierea Domnului, iar în urma predicii lor, se ştie că neamurile au crezut şi s-au botezat. Biserica este cea care cheamă soboarele a toată lumea în care, sub călăuzirea Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au lămurit şi statornicit pentru veşnicie adevărurile, dogmele, regulile de credinţă pe care orice credincios trebuie să le mărturisească şi să le urmeze pentru mântuirea sufletului său. Să mărturisim această credinţă la fiecare rugăciune, când ne însemnăm cu semnul Sf. Cruci şi rostim cuvintele: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pentru că Însuşi Mântuitorul, cel ce jertfă s-a adus pentru ale noastre păcate, se roagă pentru noi, ca să fim uniţi în Sfânta Treime!

Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here