Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului risipitor) se dovedeşte un tablou cuprinzător şi pe alocuri zugrăvit cu anumite nuanţe de o pilduitoare şi autentică expresivitate care ne arată că Dumnezeu este Tatăl milostivirii
şi al întoarcerii noastre din lumea semiobscură a păcatului primordial, cel care mereu ne stânjeneşte doar pentru că se risipeşte în tainele nedesluşite ale deşertăciunii bogăţiei materiale. Astfel, se vorbește despre tihna și îndestularea din casa Tatălui Ceresc, despre smintita noastră evadare de sub ocrotirea părintească spre o libertate neînfrânată, despre îmbelșugarea moștenirii ce ne-a fost dată în ciuda nesupunerii noastre, despre nechibzuita şi risipitoarea cheltuire a clipelor pe toate nimicurile, ca și despre sărăcia cea mai de pe urmă la care am ajunge viețuind în lumea păcatului. Dar, noi putem desluşi faptul că atunci când cineva se trezește la realitate, stând îndelung de vorbă cu sine, cugetă și hotărăște să se întoarcă la Tatăl Cel Mult-Milostiv, pentru că îndată ce se întoarce, va fi primit cu multă dragoste și va fi repus în starea firească cea dintâi, tocmai pentru ca noi să aflăm ceva despre învățătura folositoare a înţelepciunii!
“Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu”!
Duminica aceasta este numită după Evanghelie Duminica Fiului risipitor, deoarece pilda cu fiul risipitor este foarte cunoscută. Un om avea doi fii şi le-a împărţit averea. Cel mic s-a dus într-o ţară străină, unde a risipit toată averea în beţii şi desfrâu. Nu scrie în Evanghelie, cât a stat în acea ţară străină, doar că după ce a cheltuit averea, a ajuns să pască porcii şi să mănânce roşcove şi resturi din hrana porcilor. Să înţelegem la ce umilinţă a ajuns, căci pentru evrei porcii erau consideraţi animale spurcate, iar el, viţă de rege, să ajungă în starea aceea, era o mare ruşine. După un timp, el a început să gândească la situaţia lui atât de înjositoare şi să-şi zică: “Câţi argaţi are tatăl meu care trăiesc în mare belşug, iar eu aici mor de foame. Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, îl voi ruga să mă primească ca pe un servitor, căci nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu” (Lc. 15, 17-19). Astfel, Fiul a plecat spre casa tatălui, acesta l-a primit cu mare bucurie, l-a iertat şi a pregătit mare ospăţ de bucuria revederii. În acest timp, a venit fiul cel mare de la treburile câmpului, a văzut mari pregătiri în casă. Când a auzit că a venit fratele său cel mic, nu a voit să intre, dar tatăl i-a ieşit în întâmpinare. Fiul a spus: “Tată, să-mi fie martor Dumnezeu, eu am fost ascultător totdeauna, am lucrat, dar niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să petrec cu prietenii mei, iar când a venit fiul tău(nu spune fratele meu), ai tăiat viţelul cel gras şi ai făcut ospăţ mare, cu pompă şi risipă”. Atunci, tatăl i-a răspuns: “Fiul meu, nu fi supărat, căci toate ale mele ale tale sunt. Că nu ţi-am dat niciodată miei din turmă, nu a fost pentru că nu te-am iubit, ci, ca să nu devii şi tu risipitor. Iartă-l pe fratele tău şi vino în casă”. Fratele cel mic, când a văzut pe fratele său, i-a cerut iertare, iar fratele cel mare a zis: “Poate firea mea geloasă te-a făcut să pleci, căci tatăl pe tine te iubea mai mult, dar să ne împăcăm”. Şi s-au îmbrăţişat spre bucuria tatălui lor. Iisus încheie această frumoasă pildă spunând că mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de suflete care nu au nevoie de pocăinţă, iar omul se bucură mai mult de ceea ce este nou.
„Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”!
În Fiul risipitor vedem întregul tablou al unei tinereţi uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei, într-un cuvânt, tot ceea ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească şi ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitorul unei mari averi, cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu”! Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii, hotărât să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Dar, oare, nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii? Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu, iar poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu, li se pare lor, fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici, spun ei, ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii prelucrate, daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”. Dar, ne întrebăm, cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”! Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze Cuvântul Lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, plecându-şi urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători, când îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii şi începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, distrat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole zgomotoase! Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”!
Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă!
Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ceea ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp, vine „o foamete mare în ţara aceea”, cum ar fi criza de azi, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea, urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase, apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică! Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrâu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe copiii loviţi de necredinţă şi decrepitudine, pentru că ne uităm câţi părinţi şi câte mame vin plângând la biserică şi mănăstiri pentru copiii lor. Toţi ne spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copilul, se duce la tot felul de distracţii rele, la filme cu ucideri şi filme cu desfrânare, nu mai vrea să înveţe, să meargă la biserică şi este prea nervos! Mulţi copii rătăciţi s-au împrietenit cu copii răi, trăiesc în desfrîu cu fete rele ca şi ei, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrâu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală? Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrânaţi, asemănători aceluia din Sfânta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plângând la şcoală şi la biserică?
Trăim vremea când toţi trebuie să urmăm întoarcerii Fiului risipitor!
Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întîi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrânarea, iar dacă au căzut, ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a decăderii morale, psihice şi fizice! Mai întîi să-i ducem la un psiholog sau la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi, să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească şi cărţi educative! Numai să luăm aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă. Avem destule familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni, ci, să ne întoarcem la Tatăl Ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne aşteaptă în pragul bisericilor. Să venim cât avem vreme, că ne aşteaptă şi ne cheamă. Şi căzând înaintea Lui, să zicem cu căinţă şi lacrimi: “Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de veşnica osândă care ne aşteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi”! Trăim vremea când toţi trebuie să urmăm întoarcerii Fiului risipitor. Toţi uităm uneori de tainele Lui Dumnezeu şi ne împărţim drumul între lume şi nebunia ei. Dar să nu ne temem de gândul cel bun, să nu ne fie ruşine de casa noastră. Să intrăm Duminica în Biserică şi vom întâlni un duhovnic plin de har care ne aştepta de atât de multă vreme. Un preot care închipuie pe Hristos cel ce aşteaptă. Să intrăm în Biserică şi ridicând ochii la Iconostas vom înţelege că Însuşi Tatăl stă agăţat de grumazul nostru plângând greşelile pe care le-am săvârşit. Să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu ca să fiim şi noi învredniciţi de bucuria întâlnirii cu Mântuitorul!
Prof. Vasile Gogonea
