Pericopa Evanghelică a Duminicii a IX-a după Rusalii, care ne vorbeşte despre Umblarea pe mare şi potolirea furtunii, se dovedeşte o adevărată revelaţie de învăţături duhovniceşti, prin împărtăşirea curată din Cuvântul divin şi din Sfânta Evanghelie, cea care ne încredinţează de darul preamărit al Lui Dumnezeu, pe care-L avem neîncetat în Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om.
Dincolo de orice îndoială, Dumnezeu este Mântuirea pe marea învolburată a vieţii, cea în care ne mărturisim neîncetat, ne descoperim pe noi înşine, iar pentru că El este adevăratul chip al omului, această luminoasă măreţie ne apare înainte prin strălucirea neîntinată a Evangheliei, prin însuşi actul divino-uman al mergerii pe deasupra apelor mării, pentru a fi mai sporiţi pe calea suişului pe scara care ne poartă la Ierusalimul Ceresc.
“Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi”!
Privim, ascultăm şi ne minunăm, dar, dincolo de orice nedumerire, credem că nici-o întâmplare din viaţa de pe pământ a Mântuitorului, nu conţine împrejurări mai pline de asemănări şi de învăţăminte pentru noi, cei de azi, ca ivirea Sa neaşteptată pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopţii, şi într-un moment când corabia în care se găseau apostolii, era purtată spre necunoscut de acele valuri furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic, aşa cum deseori ni se întâmplă şi nouă pe marea învolburată a vieţii acesteia. Prin urmare, după ce a săturat în chip minunat mulţimile care-L ascultaseră o zi întreagă, Mântuitorul i-a silit pe ucenicii Săi să urce pe corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, iar El s-a suit în munte, fiind în singurătate şi în rugăciune! Ca din senin, pe la miezul nopţii, o furtună s-a ivit pe mare, iar corabia ucenicilor a fost învăluită de valuri puternice, astfel că în timp ce apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte, îi văzu în primejdie şi porni spre ei pe deasupra valurilor, văzându-i neliniştiţi de primejdia în care se aflau, când nu mai ştiau ce e cu ei, pentru că în loc să-L recunoască pe Iisus, ei strigau înspăimântaţi: “Vai, iată o nălucă”! Atunci, Însuşi Fiul Domnului Se grăbi să-i liniştească şi făcându-le semn cu mâna, le zise: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe Iisus, apostolii şi-au venit în fire din această neîncredere pământească, iar dintre toţi, doar Petru, mai îndrăzneţ, dar şi mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: “Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”, după care Mântuitorul i-a zis: “Vino”! La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă şi a pornit spre Domnul, deşi vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi-l coborau fără să le poată înfrunta. Îngrijorat că puterile nu i-ar fi de-ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru îşi încetini mersul şi strigă îngrozit: “Doamne, mântuieşte-mă”, simţind că se prăbuşeşte în adânc. Mântuitorul, văzându-l în primejdie şi auzindu-i rugămintea, i-a întins mâna grabnic şi l-a dojenit prin cuvintele: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”, semn că îndoiala din suflet, de multe ori ne însoţeşte pe marea învolburată a vieţii, că lumea în sine este ca o mare furtunoasă, plină de valuri care ne ameninţă cu pierzania şi cu moartea, că nu de puţine ori, însăşi viaţa noastră este nestatornică şi plină de primejdii, ca o corabie purtată încoace şi încolo de vânt şi de atâtea furtuni care ne tulbură şi ne primejduiesc firea omenească!
Să învăţăm din Evanghelia potolirii furtunii!
Textul Evanghelic ne învaţă că trebuie să luptăm cu vitregiile stârnite la vreme de grea încercare, mai ales că imaginea corabiei semnifică însuşi sufletul omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare, iar în acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, pentru a potoli furtuna gândurilor rele, a simţirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care-l tulbură pe om! Evanghelia Duminicii acesteia este şi a încurajării şi a speranţei, a luptei şi a izbăvirii, pentru că ne arată, de fapt, că biruinţa asupra relelor, nu se datorează forţelor noastre proprii, ci, în primul rând, ajutorului dumnezeiesc. Niciunul dintre ucenicii Mântuitorului nu putea fi atât de iscusit, nu s-ar fi putut salva pe el însuşi prin propriile forţe, fără ajutorul Lui Hristos, iar prin comparaţie, putem aprecia că oricât de evlavioşi sunt slujitorii ierarhi, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de zeloşi misionari s-ar osteni în Biserică, doar ei singuri, nicidecum nu pot salva Biserica Lui Hristos în lupta cu păcatul şi cu duhurile rele, cu biciuirile fariseilor şi cu năpraznicele furtuni ale persecuţiilor şi ale provocărilor, ci numai cu ajutorul lui Hristos, Care are grijă de Biserica Sa şi de ucenicii Săi, când El este chemat să vină degrabă în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în noaptea vremurilor potrivnice luminii spirituale a mântuirii sufletului omenesc. Pedagogia de viaţă pe care Hristos Învăţătorul ne-o transmite astăzi, imaginând corabia ca un altar al mântuirii, se referă la faptul că multe, dacă nu chiar toate încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă, pot fi biruite cu folos duhovnicesc, dacă ne încredinţăm că ajutorul vine de la Dumnezeu. Să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare, că Hristos Domnul ne priveghează umblarea noastră în lume, că pe fiecare ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le desluşim îndeajuns, credincios şi păcătos, atunci când ne aflăm la ceas de nevoinţă şi de grea încercare! Chiar dacă uneori pare că e mai departe de noi, Mântuitorul simte, totuşi, că avem nevoie de ajutorul Lui, şi ne aşteaptă cu iubire, ca noi să venim spre El, întrucât El vine permanent spre noi, chiar dacă nu-I vedem cu claritate chipul Său, din cauza nopţii spirituale a necredinţei şi a valurilor zbuciumate ale patimilor care ne stăpânesc pe marea învolburată a vieţii noastre egoiste.
Peste toate apare Izbăvitorul Iisus Hristos!
Pericopa Evanghelică mai sus amintită ne istoriseşte, ca pe o minune plină de semnificaţii deosebite pentru viaţa noastră de fiecare zi, că interesele, ambiţiile, patimile şi poftele noastre trupeşti ne poartă ca pe nişte jucării, că, de multe ori, sufletul nostru este un noian de nelinişti şi frământări, în care binele şi răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării, mai ales atunci când un duh de vifor amăgitor suflă în lume, când furtuni şi vijelii de neimaginat bântuie marea vieţii şi adesea, în necazuri şi dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii şi ale fricii. Peste toate acestea apare Izbăvitorul Iisus Hristos, care se îndreaptă spre noi, aşa cum a apărut înaintea ucenicilor cuprinşi de groază şi de frică, iar prin cuvântul “Îndrăzniţi”, El se adresează şi nouă, celor de astăzi, ne încurajează în necazurile noastre, ne umple sufletul de optimism, de curaj, de dorinţa de a acţiona şi a depăşi orice situaţie critică în care ne-am afla. Cuvintele Mântuitorului sunt şi o chemare la o cercetare mai atentă a noastră, ca o coborâre înlăuntrul nostrum, pentru a ne face un examen de conştiinţă, pentru a vedea cum stăm cu viaţa duhovnicească, poate cu tot ceea ce înseamnă credinţa şi faptele noastre, pe care trebuie să le cântărim bine, să le evaluăm cu atenţie, iar dacă ne facem un astfel de examen serios, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem şi credem că suntem la un moment dat, când viaţa ne înalţă într-o dregătorie, şi ceea ce suntem în realitate, pentru că sunt mulţi dintre noi care nu-şi pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredinţă, indiferenţă, fie din cauza fricii, iar, de multe ori, vedem că aceştia sunt cei mai nefericiţi. Da, da, oameni buni, să luăm aminte că sunt multe suferinţe care ne macină sufletul, dar, din câte ne încearcă prin valurile vieţii, puţine sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credinţă. În această miraculoasă călătorie a noastră prin lume, să nu ne pretindem a fi proprii vâslaşi ai luntrei noastre, bătută de valuri şi de ispite? Ca să putem să o conducem, trebuie să avem virtuţi înalte: răbdare, curaj, credinţă şi nădejde, iar dacă luăm aminte că poticnirea lui Petru, afundarea lui în adânc, nu-i un caz izolat, care se referă numai la un singur Apostol, vom înţelege şi faptul că dincolo de poticnirea noastră de fiecare clipă, în multe şi felurite păcate, până la păcatele de moarte ale necredinţei, apare Lumina Duhului Sfânt, cea dătătoare de speranţă, pentru că numai Dumnezeu este Mântuirea pe marea învolburată a vieţii!
Prof. Vasile Gogonea
