Dumnezeu este Harul care ne binecuvântează şi ne înalţă!

211

credintaCea de-a 4-a Duminică a Marelui Post al Învierii Domnului se dovedeşte bogată în pilduitoare învăţături şi binecuvântată în darurile nepreţuite ale Harului Divin, iar pentru astăzi ne-am propus a vă împărtăşi despre faptul că recunoştinţa faţă de toate binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu este nu numai o datorie, ci şi o dovadă a iubirii noastre faţă de Părintele ceresc, faţă de Tatăl nostru, doar pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumirea pe care o adresăm Lui Dumnezeu.

Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate, ajungi să le pierzi, iar dacă nu ştii să-I mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai. Pentru că rămâi doar cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu şi cu fondul ei, care este darul lui Dumnezeu, harul cu care ne sfinţeşte, ne binecuvintează şi ne înalţă! Dumnezeu primeşte întotdeauna mulţumirea noastră, când aceasta este făcută din toată inima, pentru că El este Dumnezeul iubirii jertfelnice faţă de noi, oamenii. Să nu uităm niciun moment, că depărtarea de Dumnezeu este o boală grea a umanităţii, iar astăzi se dovedeşte mai grea ca oricând! Şi este mai gravă decât pare, pentru că afectează nu numai trupul, cât mai ales sufletul oamenilor! Ne îndepărtăm tocmai de Acela întru care ne putem găsi fericirea, împlinirea, vindecarea şi adevărata libertate, iar ceea ce este mai trist, faptul că ne izolăm de Cer, de semeni şi chiar de noi înşine. Unii dintre noi putem să dobândim tot ceea ce ne-am dorit, din punct de vedere al aspiraţiilor pământeşti, iar mulţi consideră că le obţin şi le au din belşug, dar, ne mirăm de lipsa fericirii depline, de stăruinţa unei neîmpliniri spirituale, de o nedesăvârşire a fericirii pe care o aşteptăm în urma tuturor strădaniilor făcute şi a momentelor după care tânjim şi alergăm toată viaţa. De multe ori, simţim că adevărata umanitate, adevărata împlinire o avem doar atunci când credem că suntem vii prin Harul Lui Dumnezeu şi numai comuniunea cu El ne aduce adevărata împlinire şi fericire!

Predica de pe munte a fost numită “Platforma-program a Împărăţiei”!

Predica de pe munte este în întregime o rejudecare a lumii, o judecată care începe cu fiecare dintre noi, pentru că trece prin toate aspectele vieţii private, lăuntrice şi relaţionale şi se încheie cu taina dinlăuntrul nostru. A fost numită “Platforma program a Împărăţiei” şi reprezintă cuvinte care au schimbat radical lumea în care ne aflăm. Un text care conţine atât de multe tensiuni şi paradoxuri, deoarece Iisus ne promite fericirea prin suferinţă, ne cere să fim buni, arătându-ne răi, ne cere mult mai mult decât împlinirea Legii, demonstrându-ne că este imposibil să ne ridicăm la standardele Lui, pentru că ni se cere să fim în lume, dar înstrăinaţi cu totul de ea, ne desfiinţează pentru a ne putea reînfiinţa. Predica de pe Munte are o faţă îndreptată spre discipoli şi o alta spre mulţime, iar orice exegeză trebuie să ţină seama de acest fapt, încercând să pătrundă nu doar aspectele imediate, exterioare (exoterice), îndreptate spre mulţime, ci mai ales cele mai profunde, interioare (esoterice), îndreptate spre cei care depun un efort de înţelegere mai mare şi-l urmează efectiv pe Hristos. Iată, deşi era înconjurat de lume la poalele muntelui, Iisus se adreseză mai ales discipolilor care îl înconjurau pe munte. Mântuitorul deschide predica Sa cu prezentarea a nouă moduri de a ajunge la fericire, şi aici termenul fericire este un alt cuvânt pentru desăvârşire, căci de fiecare dată el asociază fericirea cu practicarea unei virtuţi, a unei căi spre perfecţiune care are drept ţintă asemănarea cu Dumnezeu, fapt ce reiese din expresiile: dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, vederea lui Dumnezeu! Ceea ce ne spune Iisus despre fericire dezvăluie calea spre realizarea desăvârşirii, iar acesta este un lucru de necontestat, pentru că fericirile dezvăluie scopul ultim al existenţei umane, ţelul ultim al actelor umane, când Însuşi Dumnezeu ne cheamă, iar această ultimă chemare se adresează fiecăruia personal!

Fericirile ni se prezintă ca un dialog între om şi Dumnezeu.

Una din caracteristicile principale ale Fericirilor este sensul lor spiritual şi mai puţin moral, în primul rând contemplativ şi apoi activ. Într-adevăr, a fi sărac, blând şi îndurător înseamnă mai curând “a fi” decât a face, iar toate Fericirile se referă mai ales la o detaşare de viaţa activă, la o desprindere de lume, pentru a accede la o altă viaţă, la o altă lume, cea a Ierusalimului Ceresc. Da, da, chiar atunci când se vorbeşte de a face pace sau dreptate, rezultatul acţiunii este o stare de contemplativitate, care separă de necesitate şi ridică sufletul într-o altă ordine, aceea a libertăţii spiritului! În structura lor cea mai simplă, Fericirile ni se prezintă apoi, ca un dialog între om şi Dumnezeu, un dialog pe care Hristos îl propune omului sub forma distincţiei dintre ceea ce şi se cere şi ceea ce se dă, poate şi ca o dihotomie a dăruirii umane şi a darului Divin! Dar, în timp ce în primele Fericiri dobândirea darului ceresc se face prin împlinirea stării umane până la perfecţiune, în ultimele Fericiri, aceasta nu mai este o măsură comună între starea omului şi răspunsul divin care este desăvârşirea care ne spune că acei cu inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu! Poate că aici, se produce o adevarată transmutare, o totală metanoia între starea umană şi harul divin. Prin aceasta, remarcăm şi un alt caracter al Fericirilor, care se referă la structura lor verticală care se prezintă sub forma unei scări, a unei ierarhii, atât a nevoinţei umane, dar, mai ales a răspunsului şi a răsplătirii divine. Iar, dacă am ajuns aici, să amintim că Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia ne vorbeşte şi despre Ioan Scărarul, omul care a trăit şi a scris “Scara Raiului”, smeritul credincios care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris ca un om foarte învăţat, foarte citit, om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a condus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

Scara care uneşte pământul cu cerul!

Scara Raiului reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi multe altele, numai dacă ne gândim postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer. Da, oameni buni, fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele nostru. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Iar atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea. Spunem că postim cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. Iată, am început să construim Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Încerci, omule, să posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar, iată, în vremea postirii, laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De voinţa ta ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu smerenia rugăciunii, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu, în timp ce posteşti, îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, ceea ce tu însuţi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, chiar tu însuţi le dărâmi, le distrugi. În austeritatea sa, postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe, iar toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele Arhitect al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Când rugăciunea se va sălăşlui în inimă şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi.

“Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic”!

Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia ne conduce pe Calea minunată şi la Vindecarea fiului lunatic, pentru că, de fapt, ni se istoriseşte cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea şi era cuprins de duh necurat. Ne putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului şi căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuţii, nu i-au putut uşura suferinţa, nici necunoscuţii. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca, dar Apostolii n-au putut să-l vindece. Dacă nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii, atunci tatăl s-a îndreptat cu rugămintea către Iisus, Cel Care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele. Tatăl vine în grabă la Mântuitorul şi-i spune întreaga lui durere de tată. “Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, şi n-au putut să-l vindece” (Mat. 17, 23-25). Domnul Iisus, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: “Aduceţi-l aici, la Mine!” Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit din ceasul acela. În felul acesta vedem că numai este un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viaţa cea adevărată, cu Dumnezeu. Credinţa este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestei lumini mai presus de lume. Prin lucrarea ei, credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, fiindcă toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti sunt sub acoperământul Lui Dumnezeu!

Prof. Vasile Gogonea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here