Pericopa Evanghelică a Izgonirii lui Adam din Rai ne dovedeşte că Harul Dumnezeiesc al iertării păcatului ne aduce înaintea Lui Dumnezeu Cel iertător, mai ales că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi să slujească la mântuirea neamului omenesc
, scoţându-l din robia diavolului şi a morţii, tocmai pentru că Dumnezeu desluşeşte mereu sufletul unui Adam înomenit. În Evanghelia aceasta, El i-a învăţat pe oameni, cum să facă voia Lui Dumnezeu şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mântuirea sufletelor lor, mai ales că pe lângă alte învăţături, ni se arată cum să postim şi unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată că ni se spune despre nevoinţa ca postul să fie spre slava Lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre prin cuvintele: Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).
“Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit”!
Aşadar, iată-ne ajunşi în pragul marelui post, pentru că este ultima duminică ce ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar, pentru ce ni se aminteşte tocmai acum despre Izgonirea lui Adam din Rai? Pentru ca să ne arate nouă cât de rea este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are păcatul lăcomiei, pentru că izgonirea lui Adam din rai mai are şi un alt înţeles. Sfinţii noştri părinţi ne spun că, după ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: “Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului, vai mie, ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintâi?!” De acum intrăm în postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe începe să se zărească Crucea răstignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, voieşte să se răstignească, din dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îşi dezbracă astăzi podoabele şi veşmintele strălucitoare, îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufleteşti ale pocăinţei, aşa cum strigă proorocul Ioil: “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi cu tânguiri”! Desigur, e bine ca mereu să ne întoarcem la neamul nostru creştinesc, căci acesta este poporul cel ales de Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos, în al cărui nume ne-am botezat, ne-am pecetluit cu botezul Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cei botezaţi, toţi creştinii de pe întregul pământ sunt poporul cel ales al lui Dumnezeu, iar acesta este noul Israel. Noi, aici, însă, suntem cu toţii în ţară străină pe pământul acesta, pentru că aici am căzut robi în fel de fel de păcate şi ne frământă mulţime de griji şi gânduri rele, pentru că vrăjmaşul sufletelor noastre, diavolul, ne-a înstrăinat de Dumnezeu, ne-a îndepărtat de biserică şi rugăciune, de post şi spovedanie. De aceea suntem chinuiţi cu tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti, când vedem că atâţia creştini au ajuns ca să-şi lepede credinţa pentru cine ştie ce nimicuri. Unii se dau necuratului în orice moment pentru lucruri de nimic, alţii trăiesc numai în judecăţi cu o ură înverşunată, iar alţii se pândesc şi se urmăresc ca fiarele prin junglă. Şi aşa, creştinii noştri înoată în mocirla tuturor păcatelor, căci foarte bine ne asemănăm şi noi cu poporul evreu care a fost luat în robia Babilonului din cauza mulţimii păcatelor şi a îndepărtării de Dumnezeu!
Pentru fiecare dintre noi, “capul” semnifică “mintea” şi întregul suflet!
Dar, acele cuvinte ale Lui Hristos: “unge capul tău şi faţa ta o spală”, rostite atât de hotărât, au înţelesul lor lăuntric profund, deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, cu siguranţă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa atunci când postim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, ca să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa. E cât se poate de limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic. De altfel, cel care înţelege această poruncă a lui Hristos sub înfăţişarea ei de suprafaţă şi începe, mai ales atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune iarăsi în privelişte, înaintea oamenilor, postirea sa, însă într-un chip diferit, va vedea că Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem păcate, iar atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă îşi are înţelesul său lăuntric. Prin urmare, “unge capul tău” înseamnă: unge mintea ta cu Duhul Sfânt. Fiindcă pentru fiecare dintre noi, “capul” semnifică “mintea” şi întregul suflet, iar uleiul înmiresmat cu care se unge capul semnifică Duhul Sfânt. Şi aceasta înseamnă: posteşte de toate gândurile cele rele şi înfrânează-te de la toate cuvintele neruşinate şi fără de folos. Dimpotrivă, umple-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curăţiei, ale credinţei şi dragostei şi cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfânt. Fă la fel şi cu limba ta, pentru că vorbirea şi mintea una sunt, fie că te înfrânezi în întregime de la vorbire, ori, dacă vorbeşti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului tău. Fă la fel şi cu inima ta: posteşte de toată ura şi de tot răul, zavistia şi mândria, hula împotriva lui Dumnezeu şi a omului, de orice păcat şi poftire păcătoasă, patimă şi dorinţă, înfrânează-te de la toate astea şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să semene în inima ta fiecare fel de plantă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu, floare cerească. Fă la fel cu voia sufletului tău: posteşte de la fiecare scop păcătos şi de la fapta păcătoasă, înfrânează-te de la tot răul şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să ungă sufleul tău învârtoşat, cu uleiul înmiresmat al lui, să-i vindece rănile şi să-l întoarcă înspre Dumnezeu, să-l îndemne către lucrările cele bune şi să-l umple cu setea pentru fiecare bună lucrare care se află în Dumnezeu.
Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului!
Da, oameni buni, acesta este înţelesul cuvintelor: “unge capul tău”, altfel spus: înfrânează şi stăpâneşte omul tău lăuntric, o realitate sui generis care este de cea mai mare însemnătate, opreşte-l de la fiecare rău şi îndeamnă-l către tot ceea ce este bun. Dar, ce înţeles au cuvintele: “şi spală faţa ta”? Faţa semnifică omul pe dinafară, omul trupesc, simţitor, poate chiar trupul omului. Sufletul se arată lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simţirile şi mădularele trupului arătăm lumii ceea ce gândim, ceea ce simţim şi ceea ce vrem. Limba transmite gândurile minţii, ochii arată simţămintele inimii şi picioarele duc la bun sfârşit scopul sufletului nostrum apăsat de grijile vieţii. Poate că “spală faţa ta” mai înseamnă: curăţeşte-ţi trupul tău de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii şi oricărui rău. Înfrânează-ţi simţurile de la tot ceea ce este de prisos şi primejdios, păzeşte-ţi ochii ca să nu zăbovească prin amestecările acestei lumi, păzeşte-ţi urechile de la toate cele care nu slujesc mântuirii sufletului, păzeşte-ţi nasul, pentru ca sufletul tău să nu inspire mirosul acestei lumi bolnave şi copleşite de mirosuri neplăcute, care degrabă se schimbă în duhoare, înfrânează-ţi limba şi stomacul de poftirea de multă mâncare şi băutură, înfrânează-ţi întregul tău trup, ca să nu se facă peste măsură de delicat, şi să nu-ţi ceară mai mult decât îi are nevoie pentru vieţuire. Dar, oameni buni, pe lângă toate acestea, înfrânează-ţi mâinile, ca să nu bată şi să nu chinuiască oamenii şi animalele, înfrânează-ţi picioarele ca să nu te ducă în păcat, să nu te ducă la petreceri prosteşti, la distracţii fără de Dumnezeu, la lupte şi furturi păgubitoare pentru suflet. Şi, împotriva tuturor acestora, fă din trupul tău o adevărată biserică pentru sufletul tău, nu fă din el o cârciumă de la marginea drumului, unde se adună tâlharii ca să-şi împartă prada şi să-şi facă planuri pentru noi atacuri, ci biserică a Dumnezeului Celui viu şi iertător. Da, da, acesta este înţelesul cuvintelor: “şi spală faţa ta”, pentru cî aceasta este postirea care duce la mântuire, când Bunul Dumnezeu desluşeşte sufletul unui Adam înomenit!
Căderea şi mântuirea omului sunt cei doi poli ai existenţei sale!
Acesta este postul pe care îl propovăduieşte Hristos, post fără făţărnicie, post care scoate duhurile cele rele, şi aduce omului biruinţă slăvită şi roade bogate, atât în această viaţă, cât şi în cea următoare. Desigur, este important să observăm aici, că Hristos vorbeşte mai întâi despre cap şi apoi despre faţă, deci, mai întâi despre suflet şi apoi despre trup. Făţarnicii posteau numai în trup şi arătau oamenilor postirea lor prin mijloace trupeşti. În contrast cu aceasta, Hristos aşează postirea lăuntrică pe primul loc şi apoi postirea din afară, trupească, nu pentru a socoti postirea trupească mai neînsemnată, căci El Însuşi obişnuieşte să postească trupeşte, dar să începem cu începutul, pentru că mai întâi se curăţeşte izvorul vieţii şi apoi râul vieţuirii noastre, mai întâi se curăţeşte sufletul şi apoi oglinda sufletului. Prin slujbele şi rânduielile bisericeşti, Îl vom însoţi pas cu pas pe Mântuitorul, Care ne aduce prin jertfa Sa iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului. De aceea, căderea şi mântuirea omului sunt cei doi poli ai existenţei sale şi ai istoriei mântuirii! Pentru a nu deznădăjdui, pe parcursul Postului, creştinul nostrum, chiar din ziua amintirii izgonirii strămoşilor din Eden, se împărtăşeşte din roadele iertării divine, iertare la care este chemat să participe în mod concret şi activ: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc“ (Matei 6, 14). Omul trebuie, mai întâi, să se străduiască să facă postirea în minte, inimă şi în voia lui, şi apoi să întregească postul cu bunăvoire şi bucurie în trupul său, aşa cum pictorul face mai întâi priveliştea în sufletul său şi apoi degrabă şi cu veselie, zugrăveşte priveliştea cu mâna binecuvântată de Dumnezeu. Aşadar, postirea trupească trebuie să fie cu veselie şi nu cu tristeţe. De aceea Domnul foloseşte cuvintele “unge” şi “spală” trupul tău, pentru că, aşa cum rostirea cuvintelor aduce bună plăcere şi bucurie omului celui trupesc, tot aşa postirea, atât a sufletului, cât şi a trupului, trebuie să aducă bucurie sufletului omului.
Prof. Vasile Gogonea
