În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 2-a din marele Post al Învierii Domnului, am ales întru sârguinţa minţii şi a sufletului frământat de grijile zilei hărăzite nouă, chiar pilda Vindecării slăbănogului din Capernaum, ca pe un minunat prilej de a reflecta şi asupra unui motiv de meditaţie profundă, când patru tineri l-au adus la Iisus pe prietenul lor care era paralizat, pentru a fi vindecat de o boală apăsătoare.
Când au văzut însă mulţimea adunată puhoi în jurul casei în care se afla Iisus şi uşa blocată de oamenii care vroiau să-L vadă şi să-L audă mai bine, cei patru nu s-au descurajat, semn că o credinţă adevărată nu cedează niciodată, ci perseverează. Credinţa nu cunoaşte bariere, obstacole, iar dacă un drum se închide, atunci, omule, încearcă şi caută o altă cale, o altă ieşire din impas, aşa cum cei patru s-au urcat pe acoperişul casei, trăgând după ei pe prietenul lor bolnav şi s-au apucat să desfacă o parte din acoperiş, apoi l-au coborât pe paralitic în casă. Ne putem imagina uimirea celor dinăuntru, când au văzut acoperişul deschizându-se şi un om bolnav coborât în mijlocul modestei încăperi. Probabil că unii au şi cârtit, deranjaţi de insistenţa celor patru, dar, Domnul Iisus le-a văzut credinţa cea adevărată şi s-a milostivit de prietenul lor, văzând în insistenţa lor încă un lucru, că adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea! Când cei patru s-au hotărât să meargă să-L vadă pe Hristos, ei şi-au amintit mai întâi de prietenul lor aflat în suferinţă şi atunci şi-au făcut timp pentru acela şi s-au hotărât să facă un efort în plus, ca să îl aducă şi pe el la Iisus, doar pentru că Dumnezeu iubeşte astfel de oameni cărora le pasă de semenii lor.
”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”!
Vom vedea că adresându-se suferindului, Mântuitorul a rostit nişte cuvinte care i-au uimit pe toţi, iar pe unii chiar i-a scandalizat:”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Cine poate să ne ierte păcatele noastre decât numai Dumnezeu? Iar Fiul Domnului i-a spus „fiule” cu dragoste, cu compasiune, scrutând până în adâncul sufletului său, căci acolo se afla izvorul suferinţei lui. Chinurile păcatelor şi vinovăţia acestui tânăr erau de fapt cauza neputinţei sale trupeşti. De aceea Iisus a vindecat cauza primă a bolii. Păcatul este cea mai cumplită „paralizie”, cea spirituală, deoarece păcatul îl paralizează pe om, îi slăbănogeşte şi trupul şi îi împietreşte sufletul, iar Iisus a venit printre noi pentru a tămădui astfel de paralizii, pentru a restaura firea omenească decăzută, dar şi pentru a le arăta oamenilor cine este El de fapt, cu atât mai mult cu cât aceia care cârcoteau împotriva Lui, tocmai această întrebare şi-o puneau: „cine este de fapt Iisus?” L-au acuzat de blasfemie, motiv pentru care aveau să-L şi răstignească, dar, ei nu au înţeles, din acel noian de miracole, că Cel ce făcea în faţa unei lumi întregi lucruri nemaivăzute, era Acela care avea putere să ierte şi păcatele lumii! Era Fiul Lui Dumnezeu! Mustrându-i pentru împietrirea inimii, Iisus le spune: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?“, pentru ca apoi să poruncească bolnavului să se ridice pe picioarele sale şi să meargă la casa sa. Ceea ce acesta a şi făcut, spre uimirea tuturor, spre imensa fericire a celui tămăduit, ca şi a prietenilor săi. Oameni buni, aceasta e o minune din care putem învăţa multe, din care trebuie să luăm aminte, mai cu seamă la noi înşine, că prin puterea şi iubirea Lui Hristos, putem şi noi astăzi să ne ridicăm dintr-o stare de paralizie a minţii şi de slăbănogire a trupului şi a sufletului, ca să păşim într-o viaţă nouă, deplină şi cât mai aproape de slobozirea sufletului de povara păcatului. E o viaţă întru iubirea lui Dumnezeu, Părintele nostru. O viaţă pe care să o împodobim cu credinţă şi iubire faţă de aproapele nostru! De multe ori ne gândim la…păcatele pe care le facem cu gândul în toată ziua, în tot ceasul şi în orice clipă, ca să ne dăm seama că şi pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată.
Mulţi se osândesc pentru mulţimea păcatelor cu gândul!
Apoi, să ştim că mulţi dintre creştini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osândesc pentru mulţimea păcatelor cu gândul, care îi robesc şi îi apasă până la moarte, iar ei nu le iau în seamă. Dar, oare, cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupeşti şi-şi ucid mintea, fecioria şi simţurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosideraţi curaţi şi neprihăniţi în faţa lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Vedem că ei nu mai sunt curaţi înaintea Domnului de nu se vor mântui de povara păcatului! Desigur, câţi dintre asemenea creştini, mai ales tineri, necăsătoriţi şi văduve, nu sunt stăpîniţi de aceste păcate? Oare, nu datorită păcatelor cu mintea şi imaginaţia ajung oamenii la păcatele cu fapta şi la patimă greu de vindecat? Să nu uităm că mulţi sunt robiţi în minte de gândul averii, îşi fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani şi nu au odihnă până nu încearcă să-şi realizeze visul preamăririi. Dar, să nu uităm că visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrînesc şi mor săraci de toate şi robiţi de patima aceasta nevindecată întreţinută în minte şi în inimă prin gânduri şi imaginaţii de tot felul. Credeţi că-i va fi uşor la judecată unui asemenea om? Mai vedem că alţii sunt robiţi de părerea prea bună despre sine şi de gândul că ei sunt mai buni, mai credincioşi, mai curaţi, mai plăcuţi lui Dumnezeu decât ceilalţi. Oare, să credem că ne vom putea mântui dacă suntem robiţi de gândul mândriei şi al slavei deşarte? Nu, nicidecum, dacă nu ne vom părăsi de ele cât mai curând posibil. Poate că sunt cei care îl judecă pe aproapele în inimile lor şi îl osândesc pentru faptele lui. Alţii cugetă numai la băuturi şi ospeţe, la haine scumpe şi cinste pământească, iar dacă nu le dobândesc se tulbură, cârtesc, slăbesc în credinţă şi mor nemulţumiţi în suflet. Să ne întrebăm, oare, aceştia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei un răspuns pe măsură la înfricoşata judecată? Dar, să fim sinceri, care dintre noi nu ne lăsăm pradă gândurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gândul duc la cele cu fapta şi că pentru toate gândurile şi cuvintele deşarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu? Iată, câtă dragoste pentru om! Câtă milă în faţa durerii!
“Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre”?
Câtă credinţă în puterea tămăduitoare a Domnului Iisus şi câtă insistenţă şi dăruire din partea unor oameni pentru om! Văzând Iisus credinţa lor, îi zice slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Auzind aceasta, cărturarii “au zis în sine: Acesta huleşte” (Mat. 9, 3). De aceea Iisus îi mustră zicând: “Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? a zice: Iertate sunt păcatele, sau a zice: scoală-te şi umblă. Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (Mat. 9, 2-8). Şi atunci paraliticul, privind pe Hristos, a simţit într-însul o putere, o forţă care i-a îngăduit să se ridice de pe pat. Braţele i s-au întărit, picioarele au prins putere, s-a ridicat şi suferinţa lui s-a stins, boala a dispărut. Actul minunii se săvârşise. Cu braţele sale, până acum nemişcate, îşi ridică singur patul şi merge la casa lui, unde îl aşteaptă familia, cunoscuţii şi ceilalţi. De acum, nu mai era un proscris al vieţii, era un element constructiv de viaţă şi de muncă. De bună seamă că în faţa unei asemenea minuni, toţi cei de faţă s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu. Iată, prin urmare, ce dar a făcut Hristos unui om, unui suferind al vieţii, asupra căruia, din cauza păcatelor, venise boala şi paralizia. Hristos, care cunoştea ascunzişurile vieţii acestui om, care vedea tot trecutul său, a văzut că omul acela, poate fratele nostrum, suferea din cauza păcatelor sale, din cauza unor încălcări ale legilor lui Dumnezeu. Privindu-l, Iisus îi spune: “Îndrăzneşte, fiule!” Prin cuvântul acesta, “îndrăzneşte”, Mântuitorul aşează între El şi slăbănog o punte, o punte a dragostei părinteşti; îi risipeşte timiditatea, lipsa de curaj, mustrările de conştiinţă şi, poate, deznădejdea. Prin acest cuvânt, Iisus îi dă curaj omului să ceară, să se roage, iar cuvântul acesta, “îndrăzneşte, fiule” se dovedeşte un cuvânt scump, care are mireasma dragostei şi a mângâierii. “Mustrările tale de conştiinţă le-am văzut; lacrimile tale vărsate în nopţile de suferinţă şi de nesomn le-am preţuit; durerea ta am cântărit-o. De acum, iertate sunt păcatele tale. Iată darul Meu pentru pocăinţa ta”. Poate că până la Hristos, oamenii şi-L închipuiau pe Dumnezeu doar ca un stăpân atotputernic, sever, de temut. Iată-L înfăţişându-se în persoana lui Iisus ca un părinte bun, ca un eliberator şi mângâietor al celor asupriţi, prieten al săracilor şi doctor al celor în suferinţă.
“Vezi, să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău”!
Tot ceea ce primim de la Dumnezeu este un dar al bunătăţii Sale nemărginite. Dar, pentru a ne învrednici de darul lui Dumnezeu trebuie să ne ferim de păcat şi să facem binele. Căci păcatul nu ne atinge numai sufleteşte, ci şi trupeşte şi el este cauza tuturor durerilor noastre din această lume. Sufleteşte, el sfarmă legătura dintre noi şi Dumnezeu, întrerupe astfel grija pentru fiinţa noastră, iar trupeşte, el lasă urme în fiinţa noastră, pe care o strică şi o face să nu mai urmeze rânduielile ce-i stau la temelie. Să ştim că păcatul aduce în trup boală şi suferinţă, fiindcă întrerupe mersul firesc al vieţii, aşa precum a fost statornicit de Dumnezeu, întru început. El face vieţii acelaşi rău, pe care apele murdare şi vătămătoare îl fac izvorului limpede, când ajunge în ţinuturile neprielnice. De aceea, vedem că Mântuitorul a tămăduit pe unii numai iertându-le păcatele, adică, înlăturând pricina răului. De aceea a zis El slăbănogului: “Vezi, să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău”, de aceea să luăm aminte că păcatele nu aduc nici un folos creştinilor, ci mai ales, neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de dureri! Aceasta ne face să înţelegem nu numai ce este păcatul, ci şi ce trebuie să facem împotriva lui. Durerea şi suferinţa din trupul nostru sunt urmarea păcatelor noastre sau a înaintaşilor noştri. Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta că numai drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire. Domnul Hristos schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de curăţire, purificare şi desăvârşire morală (Ioan 5, 14; Petru 2, 21; II Corint. 6, 16). Poate că suferinţa, inerentă vieţii, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului primeşte în creştinism şi a valoare educativă. Acolo unde există putere de credinţă, suferinţa îi înalţă pe om spre înălţimi de transfigurare spiritual!
Prof. Vasile Gogonea
