Dumnezeu, ca un izvor nesecat al tuturor minunilor

119

Viata SpiritualaDacă vom purcede a desluşi învăţăturile din Pericopa Evanghelică a Duminicii a 7-a după Rusalii, cea a Vindecării celor doi orbi şi a unui demonizat mut din Capernaum, fiecare va putea înţelege că Dumnezeu este izvorul nesecat al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de mintea omenească.

Minunile Făptuite de Mântuitorul asupra lumii Sale sunt mărite şi înfricoşătoare, lucruri care nu s-au mai săvârşit în tot pământul şi neamul, lucrate cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale, pentru că Dumnezeu nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate câte voieşte le face în cer şi pe pământ (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).

E bine să ştim că nu toate sunt bune şi frumoase în viaţa noastră, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele, dar uneori ne facem că nu le ştim îndeajuns, că nu le ştim cu puterea minţii! Unii, chiar consideră că nu ne-ar sta frumos înaintea lor, deci, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar, pentru noi, creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos Dumnezeu, iar minţile şi inimile noastre, nu trebuie să ne fie împietrite şi ochii cugetători ai inimii să nu fie orbiţi de umbra păcatului!

“Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi”

Ce ne arată Evanghelia Duminicii acesteia? Că aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi şi, mai ales, aprinderea luminilor sufletului lor şi tămăduirea unui mut, constituie o nouă şi puternică adeverire că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singura realitate în care îşi găsesc pururea alinare durerile noastre cele de toate zilele, că în Lumina cea necreată îşi desluşesc lumină veşnică toate întunecările veacurilor. Venirea în lumea noastră a Domnului nostru Iisus Hristos a răscolit inimile tuturor, pentru ca unii să-L vadă din curiozitate, cum erau pe atunci şi mai sunt şi astăzi multe persoane, iar alţii din credinţă. Pe toţi, cei care veneau la El, îi binecuvânta, îi vindeca, le ierta păcatele. Cei doi orbi care stăteau şi cerşeau în apropiere de oraşul Ierihon, nu-L puteau vedea pe Iisus, dar, auzeau zgomotul pe care îl producea mulţimea ce venea după Mântuitorul. Astfel, în inimile lor încolţeşte un grăunte de speranţă, aleargă în urma lui strigând din suflet, un strigăt transformat în rugă: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi”! Desigur, poate vor fi adăugat ei: “am auzit, Doamne, că ai făcut atâtea minuni, noi nu te vedem cu ochii trupeşti, dar îţi simţim puterea, bunătatea, mila şi iubirea dumnezeiască; de aceea te rugăm, ajută-ne, dă-ne lumina ochilor…”. Atunci, Domnul Iisus, ca să se încredinţeze de statornicia credinţei lor, la început nu le-a răspuns niciun cuvânt, ci şi-a urmat drumul, mergând la casa unde avea obicei să-şi “plece capul”. Orbii nu s-au descurajat, ci L-au urmat, intrând în casă. Domnul Iisus, văzând dorinţa lor neostoită, i-a întrebat: “Credeţi voi că eu pot să fac aceasta?” Adică, să îi facă sănătoşi. Oare, de ce Mântuitorul le-a pus această întrebare? Doar El este cunoscătorul inimilor şi al gândurilor noastre! Dincolo de aparenţe, credem că i-a întrebat pe cei doi orbi, ca să cunoască toţi credincioşii, dintotdeauna, că fără o credinţă vie, nu primim har de la Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos cere şi de la aceşti doi orbi, ca şi de la alţii, pe care i-a vindecat, credinţă, ca şi în acest fel să arate puterea cea mai presus de fire. Cei doi orbi, fără să zăbovească prea mult, au răspuns la întrebarea Mântuitorului: “Da, Doamne!” Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: “după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor” (Mat. 9, 29).

„Pe cel ce Mă va mărturisi în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu…”

Dar, oameni buni, ceea ce trebuie să ştim noi este că Domnul Hristos ne cere nouă, tuturor creştinilor, să fim martori ai Lui, să mărturisim despre El: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Avem obligaţia să-L mărturisim pe Domnul Hristos înaintea oamenilor, iar mărturisirea pe care o dăm noi este mărturisirea pornită din credinţa noastră sinceră şi curată. E bine ca să fim cu toţi mărturisitori la tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce ştim din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce ştim despre minunile Domnului Hristos. Suntem martori ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici pe pământ, a dat vedere la doi orbi, care L-au rugat să le dea lumina, şi a dat grai unui om care nu vorbea. Tot la fel şi noi, mărturia noastră o dăm pentru credinţa pe care o avem, şi dacă nu credem în aceste două minuni care se vor propovădui prin citirea din Sfânta Evanghelie, nu suntem martori ai Domnului Iisus Hristos, iar dacă vom crede în aceste minuni, credem pentru toată viaţa noastră întreagă, şi-L avem la temelia vieţii noastre. Faţă de suferinţa oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare: pe unii îi vindecă, pe alţii îi ajută să-şi poarte partea de greutate câtă le-a fost rânduită pentru mântuirea lor. Oricât ne-am sârgui cu mintea, noi nu cunoaştem tainele Lui Dumnezeu, nu le cunoaştem şi nu le putem cunoaşte cu mintea omenească. Să aşteptăm vremea în care vom putea şti ceea ce nu ştim aici pe pământ, iar, dacă va vrea Dumnezeu să nu ştim nici atunci, bineînţeles că vom da slavă lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu este mai mare decât cunoştinţa noastră limitată, mai mare decât ceea ce putem noi înţelege cu mintea omenească! E firesc, pentru că nu putem avea pretenţia noi, oameni mărginiţi în toate cele, să ştim lucruri mai presus de noi, dar, dacă, totuşi, va veni vremea să ştim lucruri mai presus de noi, le vom şti prin descoperire dumnezeiască. Ceea ce trebuie să ştim noi este să ne întemeiem viaţa pe ceea ce ştim că ştim despre Domnul Hristos, Cel care are puterea să facă minuni, pentru a afla, prin credinţă, dacă ar putea să facă minuni şi pentru noi.

“Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”

Poate că aceşti doi orbi din Evanghelie, având numai orbire trupească, prin tămăduire s-au izbăvit de toate durerile şi suferinţele păcatului, devenind mai curaţi şi mai sănătoşi ca oricare dintre noi, cei care ne considerăm sănătoşi trupeşte, dar, care de multe ori am stins flacăra ochiului sufletesc pe care n-o simţim! Poate că Domnul Iisus trece şi azi, ca întotdeauna, prin faţa ochilor noştri sufleteşti, dar uităm să-L vedem! Trebuie să simţim şi să-L căutăm cu credinţă, deoarece, numai prin credinţă pricepem noi, credincioşii, că lumea s-a făcut prin cuvântul Lui Dumnezeu! După cum spune Sf. Apostol Pavel: singură credinţa în Dumnezeu este “uşa prin care, de va intra cineva, se va mântui” (Ioan 10, 9). Mântuitorul ne spune că pentru credinţa noastră vom primi răsplată sau pedeapsă, căci “Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Pentru a avea o astfel de credinţă, trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, adică, să arăţi credinţa prin fapte, căci “credinţa fără fapte este moartă” (Iacob, 2, 26). Toţi, cei care avem simţul văzului sănătos, trebuie să fim întotdeauna recunoscători Lui Dumnezeu pentru acest mare dar şi pentru toate darurile ce se revarsă asupra noastră. Cei ce credem în Dumnezeu, avem datoria să ajutăm, să sprijinim, să cercetăm pe cei în suferinţă, căci numai aşa “vom plini legea lui Hristos”, care s-a identificat cu fiecare suferind. Şi prin puterea noastră de credinţă, să înţelegem şi să trăim actul prin care Domnul nostru Iisus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit de robie şi de păcat. Domnul Iisus, prin propria Sa Jertfă şi prin slujire, a adus lumii întregi puterea cea mare, puterea mântuirii sufletului. Domnul Iisus, prin umilinţă şi bună vestire, a adus lumii întregi dreptate desăvârşită şi alinare tuturor durerilor noastre. Să nu ne amăgim cu iluzii, să nu vedem ca într-o determinare strictă, numai în ştiinţă sau în bogăţiile materiale, în puterile lumeşti asociate cu biruinţe trecătoare şi învăluite în străluciri amăgitoare. Toate acestea sunt licăriri de scurtă durată, după care, întotdeauna, urmează decepţia cea mai amară! Se vorbeşte mereu şi cu insistenţă despre o lume nouă, globalizată şi multiculturală, despre o realitate secularizată, dar trebuie să ştim şi să fim convinşi de adevărul că niciun fel de lume nouă nu se poate concepe şi realiza fără Hristos şi fără minunile nesecate din izvorul Său! Singur Hristos mai este în stare să însenineze zările, să împrăştie furtuna, să liniştească sufletele şi să salveze din zbucium şi de păcatul morţii neamul omenesc.

Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here