Dumnezeu a ales femeia, pentru a fi candelă a credinţei!

140

Viata spiritualaCuvintele sunt grăitoare în slujirea credinţei, mai ales că minunata Pericopă a Duminicii Mironosiţelor, ne demonstrează din versetul Sfintei Evanghelii după Marcu, dar şi din relatările celorlalţi evanghelişti, că femeile purtătoare de mir au pornit, când era încă întuneric, la mormânt, ca să ungă cu miresme trupul Domnului, sosind acolo după răsăritul soarelui.

Astfel, Sfântul Matei spune că ele au plecat “sâmbătă noaptea târziu când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii” (XXIII, 1), pentru ca Sfântul Luca să zică: “Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, foarte de dimineaţă, au venit la mormânt” (XXIV, 1), semn că acest gest de iubire curată, devotament şi curaj, care le-a făcut pe purtătoarele de mir să alerge cu noaptea în cap la mormânt, este nu numai o expresie a gingăşiei cu care ele îl iubeau pe Iisus şi a credinţei lor nezdruncinate în El, ci, mai înseamnă şi o dovadă a iubirii şi a atenţiei de care ele s-au bucurat din partea Învăţătorului, cât fusese în viaţa pământeană, mai ales că purtarea Lui faţă de cele numite Mironosiţe, le făcea să simtă că acest Mare Profet le preţuia mai mult decât le putea preţui orice muritor până la El şi că, prin El, ele primiseră o demnitate nouă.

Mironosiţele vin la mormânt cu miruri şi miresme să ungă trupul Lui Iisus!

Ca şi în duminica trecută, Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre Învierea Domnului şi despre aceste fiinţe care au fost martore ale acestei mari minuni, ca unele care au vorbit cu Iisus Cel Înviat din morţi, iar dacă Apostolul Toma a avut nefericirea să fie cel din urmă dintre apostoli care să audă de învierea Domnului şi să-L vadă, femeile mironosiţe au avut fericirea să ştie, cele dintâi, că Iisus a înviat, şi să vorbească cu El. Pericopa Evanghelică ne pune în faţă purtarea plină de devotament a sfintelor femei, care au slujit pe Domnul, atât înainte, cât şi după moartea şi învierea Sa. Iată ce ne spun evangheliştii despre aceste femei: Luca zice că împreună cu cei doisprezece ucenici, mergeau după Iisus “şi nişte femei, care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria ce se cheamă Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, ispravnicul lui Irod, şi Suzana şi multele altele, care-i slujeau din avutul lor” (Luca 8, 1-3). Evanghelistul Matei, istorisind răstignirea Domnului, spune că erau acolo şi multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-L, între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Josi, şi mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-57). Sf. Evanghelist Ioan le-a văzut chiar lângă cruce: ” Şi stă lângă crucea lui Iisus mama Lui, şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Aceleaşi femei sunt, apoi, de faţă la punerea în mormânt a Domnului, însemnând bine unde se află stânca în care Iosif din Arimateia îşi săpase mormânt nou, nebănuind că aici mâinile lui vor aşeza corpul Învăţătorului său iubit, Iisus (Luca 23, 55). Tot ele vin duminică foarte de dimineaţă la mormânt cu miruri şi miresme să ungă trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au numit purtătoare de mir sau mironosiţe, iar această duminică în care le facem pomenirea se numeşte “Duminica Mironosiţelor”!

Izvorul nesecat al iubirii şi al înţelegerii pentru toate mizeriile umane!

Iată că în minunatele Sale pilde, Iisus aminteşte mereu de truda şi multele suferinţe ale femeii, iar dacă marele filosof antic Socrate, când vorbea de filosofie în societate, izgonea femeile din casă, ca nu cumva acestea să tulbure înţelepciunea bărbaţilor, considerată ca un apanaj al lor, Fiul Domnului şi Lumina lumii, înţelepciunea însăşi, ne aduce prezenţa femeilor şi a mamelor printre ascultătorii Săi, lăsând să se înţeleagă că şi ele au drept egal la iubirea şi jertfa Sa mântuitoare. El le eliberează şi le face vrednice de aceeaşi cinstire ca şi bărbatul, de vreme ce din sclave face surori, din servitoare soţii, din desfrânate notorii învăţăcele fidele care Îl urmează pe Mântuitorul pretutindeni! Este cu neputinţă să exprimăm duioşia, bunătatea şi mila cu care şi-a plecat Iisus inima Sa iubitoare asupra suferinţelor femeii. Mişcat de lacrimile văduvei din Nain, îi învie unicul fiu, iar sub fulgerele încrucişate ale privirilor fariseilor, primeşte cu milă pe Maria Magdalena cea păcătoasă şi o sloboade iertată: “Iertate îţi sunt păcatele” (Luca VII,48). Când fariseii aduc în faţa lui Iisus o femeie prinsă în adulter, cu intenţia de a obţine de la Iisus o condamnare, El demască făţărnicia acestora şi o achită pe păcătoasă, vorbindu-i cu blândeţe şi bunătate. Cu alte prilejuri laudă mărinimia văduvei sărace care îşi aruncă ultimii bănuţi în vistieria bisericii, o vindecă pe fiica femeii din Canaan, pe femeia gârbovă şi învie pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. De aceea, încă de la prima întâlnire cu Mântuitorul, femeile, găsind în El izvorul nesecat al iubirii şi al înţelegerii pentru toate mizeriile umane, s-au apropiat şi ataşat de El cu toată evlavia şi încrederea, slujindu-L cu credinţă şi cu o totală dăruire până la moarte, dovedindu-se mai curajoase decât mulţi apostoli. Când, acoperit de vânătăi şi sânge, Mântuitorul urca Golgota, în acele clipe când El avea mai multă nevoie de mângâiere din partea prietenilor, numai femeile L-au urmat de-aproape, plângând şi pătimind împreună cu El. În ceasul Jertfei supreme de pe Cruce, tot femeile sunt cele care, alături de Maica Sa preasfântă şi de Evanghelistul Ioan, au rămas până târziu la picioarele lui Iisus, iar în clipele marii bucurii din dimineaţa Învierii, tot ele au fost cele dintâi venite la mormântul Domnului şi cele dintâi care au purtat mesajul Învierii.

Femeia este înălţată la demnitatea vie a Mariei pe pământ!

Totdeauna, vedem că Iisus le iubeşte pentru devotamentul lor, pentru menirea lor de soţii şi mame, continuatoare a lucrării creatoare a Lui Dumnezeu în lume, le preţuieşte pentru virtuţile lor alese, le compătimeşte şi le ridică prin pocăinţă la o nouă viaţă. Mai mult, prin Fecioara Mamă, femeia este înălţată la demnitatea de a fi imaginea vie a Mariei pe pământ, soţie castă şi fidelă, mamă devotată şi iubitoare, după modelul Mamei divine. Şi, inspiraţi tot de acest model, sfinţii Petru şi Pavel, în scrisorile lor, le îndeamnă pe femei ca întotdeauna să fie bune, modeste, blânde, curate, credincioase în îndeplinirea îndatoririlor faţă de familie şi Biserică, împodobindu-se cu virtuţi, nu cu aur şi argint. Iar Biserica dreptmăritoare, continuatoarea învăţăturii apostolice, a avut de-a lungul veacurilor bucuria de a vedea crescând în sânul ei de mamă, femei care au întruchipat în viaţa lor idealul de sfinţenie după chipul Fecioarei Mame, fie consacrându-se, prin feciorie, maternităţii spirituale, îngrijind pe bolnavi şi orfani şi educând tinerele vlăstare în şcoli, fie consacrându-se vieţii de familie şi creşterii propriilor vlăstare în spiritul Evangheliei, dând astfel societăţii oameni de ştiinţă şi caractere de o înaltă ţinută morală, unii dintre ei ridicându-se, prin desăvârşire, până la cinstea altarelor. Certitudinea învierii dă putere sufletului omenesc să lupte necontenit, pentru câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu. Şi în lumina învierii, fiecare om îşi poate înţelege rostul şi menirea sa în lume. Căci aşa cum razele soarelui străbat până în cele mai dosite unghere ale pământului şi topesc cei mai năpraznici gheţari, tot astfel lumina cerească a Învierii Mântuitorului străbate peste toată frământarea veacurilor şi până în adâncul conştiinţei, risipind îndoiala, nesiguranţa, şi deschizând tuturor perspectiva vieţii de veci. Nu este om care să nu se bucure şi să nu aibă ceva de învăţat din praznicul cel mare al Învierii Domnului. Spre deosebire de apostoli, mironosiţele nu au fost chemate, şi nici alese, iar numai credinţa şi dragostea lor pentru Hristos, evlavia lor, setea lor de mântuire, le-au făcut să-L urmeze în unele din călătoriile sale misionare şi să-I slujească din avutul lor.

Altarul în care a rânduit Dumnezeu familia, creşterea şi educarea copiilor!

Prin iubirea cu care L-au urmat pe Mântuitorul, mironosiţele au întrecut pe unii ucenici, pentru că majoritatea dintre aceştia l-au părăsit pe drumul Golgotei, de teamă să nu fie prinşi, ca să nu mai amintim de lepădarea lui Petru. Numai Ioan are curajul mironosiţelor, să vină până sub crucea pe care fusese răstignit Iisus, cu toate că în ziua înmormântării a lipsit şi el. Aşadar, să privim cu ochii noştri sufleteşti chipurile acestor femei. Dar, Doamne, ce inimi credincioase trebuie să fi avut aceste mironosiţe, iar, ca ele, toate celelalte femei? Ce feţe neprefăcute, ce viaţă cinstită, ce vorbă smerită, blândă şi duhovnicească, ce putere de muncă, ce dorinţă de a sluji Domnului cu toată casa şi averea lor, ce e curaj de a-L urma şi ce voinţă de a-L vesti? În cei două mii de ani de viaţă creştină, exemplul femeilor mironosiţe a fost urmat de milioane de alte femei, marea lor majoritate rămase în anonimat, iar puţine la număr au fost trecute în calendarul sfinţeniei creştine. Se ştie prea bine că marii Părinţi şi dascăli ai Bisericii îşi datorează, în cea mai mare măsură, evlavia şi formaţia religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credinţă şi de trăire a învăţăturii creştine. Dreapta credinţă, Biserica noastră, “liman duhovnicesc”, nu susţin, nu cer ca femeia să părăsească titlurile câştigate cu atâta trudă, adică să nu mai fie femeia medic, profesor, avocat, magistrat, funcţionară sau altceva. Creştinismul cere ca în toate acestea, femeia să nu uite că altarul principal în care a rânduit-o Dumnezeu este familia şi, în special, creşterea şi educarea copiilor. Acolo femeia este stăpâna şi regina vieţii, pentru că în toate celelalte munci este doar o funcţionară, mai bine sau mai prost plătită, iar în căminul nostru ea împlineşte misiunea esenţială, cea mai cerută misiune a vieţii pentru viaţă. Creştinismul nu zice ca femeia să nu fie folositoare societăţii prin inteligenţa, priceperea şi munca ei, dar îi aminteşte, mai mult ca oricând, că cel dintâi folos pe care îl poate aduce societăţii este acela de a fi mamă cu adevărat. Zadarnic se vor elabora principii, metode şi mijoace de la catedre în formarea “omului nou”, dacă acestuia îi lipseşte izvorul de viaţă, aşa cum a rânduit Dumnezeu şi zadarnic stă femeia cu contribuţia ei în posturi de conducere şi îndreptare socială, dacă izvorul care pulsează viaţa este denaturant! Bune sunt toate slujbele şi folositoare, dar “partea cea bună” pe care să şi-o aleagă femeia este de a fi candelă a credinţei în Dumnezeu, mai întâi în familia sa, şi apoi în mijlocul societăţii în care trăieşte, mai ales că “două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ”! E tot ceea ce aşteaptă Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale învierii Domnului şi pilda unui nesfârşit număr de mame creştine.

Prof. Vasile Gogonea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here