,,Acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceţii antihristice”!
În preajma zilei în care se împlinesc 102 de ani de la naşterea părintelui Iustin Pârvu (10 februarie 1919), considerat pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari duhovnici ai României, un sfânt al închisorilor «gulagului» privativ de libertate, un om care şi-a închinat întreaga viaţă credinţei în Dumnezeu şi un mare iubitor al neamului românesc, merită cu prisosinţă şi cu aleasă veneraţie să învăţăm să preţuim viaţa acestui purtător de Duh, fost stareţ al Mănăstirii «Petru Vodă» din judeţul Neamţ, ctitorie a Preacuvioşiei sale, pentru că azi, vom aborda tema dominaţiei lumii prin mijloace electronice sofisticate, mai exact, problema cipurilor buclucaşe, iar, pentru aceasta, merită să pornim de la faptul că în aceeaşi vatră binecuvântată de Dumnezeu a Moldovei, s-a născut marele duhovnic şi rugător la Sfântul, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, fiind botezat cu numele Iosif. Aşadar, în condiţiile în care zona Moldovei, în care s-a născut părintele Iustin, a fost şi este considerată «Athosul» României, datorită nenumăratelor mănăstiri, şi fiindcă mama sa, Ana, îl ducea în duminici şi la sărbători către mănăstirile Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ, tânărul a simţit încă din copilărie o apropiere de credinţă şi o atracţie către viaţa duhovnicească. Se cunoaşte că în anul 1936, la vârsta de 17 ani, tânărul intra la Mănăstirea Durău, unde a cunoscut duhovnicii unei generaţii care moştenise o tradiţie spirituală solidă, oameni care iubeau valorile ortodoxiei şi îşi dedicau viaţa pentru biserică, pentru neam şi familie! Iustin Pârvu era tuns la monahism la 7 octombrie 1940 şi apoi hirotonit ierodiacon, iar în 20 august 1942 a fost hirotonit ieromonah.
,,Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip”!
După ani îndelungaţi de grea suferinţă, în ultima perioadă a vieţii sale, Părintele Iustin Pârvu s-a împotrivit cu vehemenţă actelor electronice, considerând că prin acestea se pierde Harul lui Dumnezeu, care nu înseamnă în mod categoric o părăsire a noastră, fiinţială, ci, se dovedeşte mai mult ca o aspră şi glacială «răcire» în raporturile noastre cu Dumnezeu, iar, aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului sfânt cu care a fost dăruit omul. Cu cât oamenii se dovedesc mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri nedorite, cu atât se manifestă şi posibilitatea ridicării peste umbra păcatului, care devine mai anevoioasă, poate, uneori, aproape imposibilă, mai ales că însuşi diavolul, nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină! Întotdeauna, diavolul, aşa cum arată Preacuviosul Iustin, se dovedeşte învechit în răutăţi, mai ales că a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului sfânt. La fel se întâmplă şi cu omul de astăzi, dacă persistă în răutăţi, pentru că Dum¬nezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Dumnezeire şi după mântuire. Adevăratul creştin conştientizează faptul că tot darul de Sus este pogorât asupra omului, iar, pentru acest lucru, omul trebuie să fie foarte atent asupra modului cum poate merge pe drumul mântuirii, astfel încât, să nu lezeze, câtuşi de puţin, Harul Domnului, ofranda sfântă prin care viază credinţa lui! Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu decadă, mai ales prin gând, nu doar prin faptă, fiindcă acest cip, nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666, ci, cu siguranţă, cipul cu pricina poate fi premergător peceţii antihristice. În viziunea marelui duhovnic, un creştin autentic, nu poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antichrist! Creştinul adevărat, întotdeauna va şti că la cea mai mică lepădare de credinţa în Dumnezeu, îl părăseşte degrabă harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit în credinţă, cu atât omul simte această părăsire pe pielea lui proprie.
Părintele Iustin Pârvu arată cu claritate şi mai ales cu elocinţă: ,,Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea!”, arată Preacuvioşia sa, apreciind că mai cu seamă călugării sunt aceia care renunţă la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii duhovniceşti! În acest fel, călugărilor, ca unor asceţi trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar micile compromisuri, cu atât mai puţin să comită devieri schismatice! Prin tot ceea ce însemnăm ca oameni, avem o responsabilitate mare, pentru că lumea vede mai întâi monahii, ca pe nişte modele demne de urmat, ca pe nişte vase alese ale Duhului Sfânt. Dar, în cea mai mare măsură, creştinii au datoria de a lumina prin vieţuirea lor popoarele neortodoxe, pentru că altceva este ca să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox şi a fost crescut într-o mentalitate occidentală benevolă şi libertină, iar, altceva se socoteşte manifestarea unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiţia Ortodoxă.
Pentru că omul, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de ceea ce înseamnă deşertăciunea unora şi-a altora, deci, are această capacitate cu care se naşte şi pe care unii psihologi o numesc instinct de apărare! Prin urmare, ridicarea şi îndreptarea omului păcătos este posibilă din orice decădere, până la sfârşitul vieţii sale, dar, dacă nu te păzeşti în smerenie, poţi rata şi şansa aceasta, chiar să nu îţi mai revii! Pentru că noi, chiar dacă aveam cândva şi anumite bucurii spirituale, totuşi, nu am fost scutiţi de încercări care pornesc de la mici compromisuri şi ne aduc într-o stare de totală neputinţă şi inconştienţă, ca o grea ispitire şi ca o nesperată discernere între cele bune şi cele mai puţin bune din viaţa omului!
Părintele Iustin, despre Sărbătoarea «Întâmpinarea Domnului»!
Pentru că în această zi binecuvântată, Biserica noastră sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40), în predica sa rostită cu ani în urmă, Părintele Iustin Pârvu spunea că după cele patruzeci de zile de la Naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase, pentru că după Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească, nu avea voie să intre în Templul Domnului, timp de patruzeci de zile. Deci, la împlinirea acestora, mama venea cu fiul său la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării.
Cu toate că Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare, deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei, totuşi, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului. În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon, prăznuit pe 3 februarie, trăia în Ierusalim, iar, lui i s-a proorocit că nu va muri, până ce nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin Harul cel de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus ca să împlinească Legea, l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29-32).
Atunci, Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău, va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2:34-35). Acolo, la templu, se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie), care nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim” (Luca 2:37-38).
În concluzie, în icoana care reprezintă această sărbătoare, proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: „Acest prunc a adus cerul şi pământul”, pentru că înainte de Naşterea Mântuitorului Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis, iar, drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul Hristos în Templu.
Aşadar, aceasta este una dintre predicile Părintelui Iustin Pârvu, la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, una dintre cele mai vechi sărbători creştine.
(VA URMA) .
Profesor dr.Vasile GOGONEA
