DOR ȘI NEPĂSARE (ROMANTIC – PRAGMATIC, varianta femeiască)

30

-Mi-e atât de dor de el, nu mai pot…
-Ce-ai, soro?
-Nimic deosebit. Iubesc!
-Asta numești tu iubire?
-Desigur. Dar e neîmpărtășită.
-Adică, cum? Când ați făcut ultima oară dragoste?
-Dar nu am făcut niciodată dragoste, aici e misterul…
-Ce mister, dragă?! De aia ești așa de palidă… Cum poți, atunci, spune că iubești?!
-Tocmai de asta spun. Și-mi este atât de dor de prezența lui… harică!
-E cumva popă băiatu’ ăsta sau tu te-ai dilit de tot?!
-Nu, nu e popă, dar e iubirea vieții mele!
– Cum poți să susții cu atâta putere, când nici măcar nu știi cum e la pat?!
– Nu contează. Nu mă interesează. E divin! Când suntem împreună suntem un tot și totu-n jur dispare, nu mai e timp, nici spațiu, doar noi doi. Înțelegi?!
-Nu, chiar nu-nțeleg. Ți-e rău? Mi se pare că delirezi… De obicei vezi viața în roz sau ai văzut tone de telenovele?!
-Oricum, nimic nu mai contează. Îl voi aștepta mereu.
-Soro, trezește-te, un nonsens mai mare nu am auzit. Ăsta nu-i dor, e halucinație. Iar despre iubire nici nu poate fi vorba. Las’ că-ți găsesc eu un tip tare, să te facă să vibrezi de iubire și-apoi o să-mi mai și mulțumești…
-Nu, nu. Nu vreau să cunosc pe nimeni. Nu aș putea. El îmi ocupă toate gândurile. E ca și cum ar fi mereu cu mine și eu, cu el.
-Diferența e de prepoziție sau cum i s-o mai spune…Mișto e când zici că e el în tine sau tu pe el.
-Tu ai iubit vreodată?!
-Desigur. De două săptămâni trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste din ultima lună. Am cunoscut un tip cu care mă potrivesc la fix: amor sub clar de lună, în baie, pe paie, pe petale de trandafir, sub tei, oriunde și oricum vrei… așa cum și-ar dori orice femeie și cum e normal între doi oameni care se iubesc.
-Și… ești fericită?!
– Sunt nebună de fericire, de două-trei ori pe noapte și de două ori pe zi.
-Îi simți vreodată absența?!
– Nu. Cum aș putea, când îi simt, atât de des și-atât de profund, prezența?! În rest, mai avem nevoie și de aer, să respirăm, de prieteni… Dar vezi că tu ești dusă rău de tot… Păcat că nu te vezi!?
-Știi, de două săptămâni e plecat, nu mai știu nimic de el, nu a mai dat niciun telefon, dar locuiește la mine-n suflet. Nu mai am somn, noaptea, nu-mi vine să mănânc, dar ziua îmi mai trece, când povestesc despre el…
-Nu știu cât de plin ți-e sufletul, dar ceva îți lipsește, evident. Iar, dacă nu rațiunea și echilibrul, înseamnă că trupul ăsta, săracul, ar mai merita și el, din când în când, să fie băgat în seamă, să fie tratat cu respect și să i se mai satisfacă și dumnealui un minimum de necesități. Plângi ca o tută după cine știe ce coate goale, mațe fripte (cum, de altfel, sunt cei mai mulți), plecat să-și satisfacă vreo iubițică-bucățică, pe litoral, fără să-și strice tenul cu tine… Nu știu în ce-ai călcat, că eu, în vrăji, nu credeam, dar, după cum te văd, mă tem că nici popii nu mai au ce-ți face… Hai totuși, să mergem, iar, dacă ți-o zice că a cam venit timpul de măritiș, să știi că asta e.
– Dar nu e posibilă o relație de cuplu, ordinară, în lumea materială, cu sufletul tău pereche! Țin de o altă lume!
-Doamne, Sfântule, tu vrei să mori (melodramatic, chiar), înainte de a te fi bucurat de viață. Draga mea, Dumnezeu, cât îi El de sus, are grijă de fiecare musculiță de pe lumea asta, de morți și de vii, de îngerii din cer și de oamenii de pe Pământ și de fiece rămă, cât e ea de sub pământ sau dintr-o altă lume, cum îți place ție să spui…
-Știu, știu, El be ține departe, dar Îi respect voința…
-Drace, cu copiii tăi! Fata asta, cu cât vorbește mai mult, cu atât o ia razna mai rău. Taci, taci, nu mai vorbi. Nu te stresa.
-Vine. Mâine va fi acasă. Ce bucurie! Îmi voi revedea ochii mei dulci!
-Ferească Dumnezeu pe toată lumea!
ADINA POPESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here