Domniţa, una din muzele lui Lucian Blaga şi Tudor Arghezi

938

Domniţa Gherghinescu a fost soţia lui Dumitru Gherghinescu-Vania (12.11.1900 – 5.10.1971), născut în Crânceni-Grozeşti, judeţul Mehedinţi, ca fiu de învăţător. Licenţiat în drept, funcţionează ca magistrat în mai multe localităţi din ţară, printre care şi Braşov, unde se stabileşte cu domiciliul. Bolnav de ftizie, face cunoştinţă cu viitoarea soţie, Domniţa, la sanatoriu, ea însăşi suferind de aceeaşi boală.

Soţii Gherghinescu aveau afinităţi pentru literatură şi celelalte arte, de aceea, în locuinţa lor din Braşov, au organizat un salon literar ce căpătase o reputaţie publică, frecventat în epocă de scriitori, filosofi, de pictori şi de muzicieni: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu, Demonstene Botez, Victor Papilian, George Enescu, Ion Vlasiu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Petre Comarnescu şi alţii.
Dumitru Gherghinescu-Vania (Vania – sub influenţa operei lui Cehov: „Unchiul Vania”) a condus revistele „Claviaturi” şi „Luceafărul de ziuă”. A scris poeme: „Drum lung” (1928), „Amorul de azur”(1933), „Privighetoarea oarbă” (1940).
Domniţa, soţia sa, „fermecător de frumoasă”, inteligentă, sensibilă şi ospitalieră, era admirată de către toţi bărbaţii care „roiau” în jurul ei şi se bucura de elogii atât din partea bărbătească cât şi cea femeiască. Frumuseţea ei a fost imortalizată în poezia „Eglogă”, scrisă chiar de soţul său:
„Domniţă, frumoasă şi bună
Ca o mireasă de voievod,
Tu ai pus în gândul meu rod,
După ce l-ai nins cu floare de vară.”
Ea a fost inspiratoarea mai multor scriitori mai tineri şi mai vârstnici, a fost una din muzele celor doi mari poeţi, Lucian Blaga şi Tudor Arghezi, cei care aveau să revoluţioneze lirica românească. Inefabilul eros îl interesa atât pe poetul cât şi pe omul Blaga, un „creier erotizat”. Având un cult pentru „eternul feminin”, Blaga afirma: „Muzele sunt o necesitate pentru poeţi”; „…orice dragoste care duce la creaţie îşi dobândeşte legitimitatea”, de aceea, starea de creaţie, pentru poet, era sinonimă cu starea de iubire. În privinţa aceasta, Cornelia, soţia sa, era o femeie înţeleaptă, despre care Blaga declara: „Vreau să spun că ea (Cornelia) tolera, uneori, prin preajma mea, prezenţe feminine, avea sentimentul că îmi stimulează creaţia. Le tolera printr-o superioară atitudine. Chiar atunci când se întâmpla să privesc dincolo de morala conjugală prin grădinile altora, tot ea era aceea care mă consola oarecum…”
Pe 5 iunie 1937, după discursul de recepţie la Academie, cu titlul „Elogiul satului românesc”, cu ocazia primirii în rândul academicienilor, la plecare, o tânără femeie s-a apropiat de noul academician şi l-a felicitat. Era Domniţa Gherghinescu, aceea care va deveni apropiata inimii sale şi „prietena poeziei”. Noua muză i-a redat „sentimentul vieţii”, după câţiva ani de muncă istovitoare în domeniul creaţiei (scrieri filosofice, piese de teatru, poezie) ce i-a provocat o „oboseală de moarte”, o epuizare fizică şi sufletească şi a izvoarelor de inspiraţie, un adevărat impas psihologic. Noua venită în viaţa sa, Domniţa, reprezintă un reviriment, înseamnă redescoperirea filonului liric, „Schimbarea zodiei”:
„Şi azi, dintr-odată,
neaşteptat, acest răsărit.
Ce cântec nemăsurat!
Ca unui orb vindecat
lumea în lumină mi s-a lărgit
Puterile mişcă-n zenit.
Deschid porţile: Timp neumblat,
bine-ai venit!
bine-ai venit!”
Au loc repetate întâlniri, popasuri la Braşov, Bucureşti sau la Sibiu, unde Blaga se afla în refugiu. Urmează şi o vastă corespondenţă cu această femeie fascinantă pe care o ţine la curent despre preocupările sale în domeniul creaţiei, proiectele şi scrierile apărute, conferinţele ţinute în ţară sau peste hotare, apariţia revistei „Saeculum”, traducerile efectuate. Ei i se destăinuie în legătură cu admiratorii şi adversarii operei sale. În perioada 1940-1948, Domniţa întreţine focul iubirii şi al poeziei lui Lucian Blaga. Domniţei îi datorează o serie de poeme din volumul „Nebănuitele trepte”, volum ce conţine îndeosebi teme şi motive autobiografice: „Schimbarea zodiei”, „Încântare”, „Domniţele”, „Dumbrava roşie”, „Ardere”, „Veghe”, „Epitaf” şi „Cuvinte către fata necunoscută din poartă” etc.
Poezia „Încântare” este publicată chiar în revista „Claviaturi”, 1941, condusă de Dumitru Gherghinescu-Vania:
„Domniţă din ţară bârsană,
Lumină sunt, inimă, rană.”
În primăvara acestui an, Blaga întâlnise în saloanele Domniţei oameni de diferite profesii, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, pe care amfitrioana îi primea cu un farmec cuceritor, cu multă adoraţie şi ospitalitate. Aflată mereu în compania atâtor persoane, în forul interior al lui Blaga îşi fac loc lumini şi umbre, se strecoară mâhnirea, uneori o estompată gelozie:
„Din visuri, născute în zori,
trimite-ţi-aş negrele flori,
Dar teamă îmi e că le pui
la soare-n răscrucea oricui.”
Prezenţa Domniţei în lăuntricul şi în poezia lui Blaga reiese din „Ardere”:
„Al seminţiei mele cel din urmă sunt
Pumn de lumină – tu, pumn de pământ.
Tu, rodie,
Tu floare mie, cu puteri de zodie”
sau în poezia „Veghe”:
„Albă frumuseţe, tu, fără apunere,
Pustietoare minune, tu,
gândul – la tine- noptatul –
ce treaz mă ţinu-!”
În anul 1942, Lucian Blaga se duce la sanatoriul Moroeni doar pentru câteva zile, o asigură pe soţia sa, în realitate sejurul s-a prelungit la două săptămâni, răstimp în care au făcut mici excursii prin împrejurimile silvestre ale localităţii, considerată „vacanţa cea mai frumoasă a vieţii”. Un apus de soare şi luminişul din pădurea Moroenilor reprezinta sursa de inspiraţie pentru „Dumbrava roşie”:
„Muşchiul reavăn, negrul murei
ţine cumpănă căldurii.
Ieşi zeiţă din sandale –
vrerea e-a Măriei Tale!”
Fotografia prinţesei burgunde, Uta, arătată poetului, la Braşov, de către Domniţa, însoţită de rugămintea acesteia adresată lui Blaga, de a scrie o poezie, reprezintă geneza poemei „Domniţele”. Blaga descoperă izbitoare asemănări între cele două „domniţe”, domniţa din cetatea de la poalele Tâmpei, cea reală, şi domniţa evului mediu german din fotografie:
„Fiindcă văpaia vă este la fel,
Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul
sângele, râsul,
norocul şi focul.
Prin ierburi când treci,
incendii în rouă
stârneşti – ah tu nu ştii – la fel amândouă”.
Dacă e să dăm crezare relatărilor lui Lucian Blaga, în romanul său autobiografic, „Luntrea lui Caron”, ruptura dintre cei doi s-ar fi petrecut în 1944.
Aflat la Braşov pentru a ţine o conferinţă, după o plimbare pe sub Tâmpa, Domniţa îi propune poetului să facă împreună o vizită, aranjată din timp, bineînţeles, „domnului colonel”, unul din veleitarii care îi închinau versuri. Gestul Domniţei de a se lungi „pe canapeaua largă cu perne masive, pufoase, în care se cufundă cu poetică voluptate”, după ce îşi dăduse pantofii din picioare, gest ce trăda o îndelungată experienţă, îi produce poetului repugnanţă: „În clipa aceea, de limpeziri fără voie, s-au stins în ochii mei caratele de vrajă ale aceleia pe care o numisem prietena poeziei, şi apariţia ei deveni aceea a unei hetaire, care-şi doza calităţile spirituale cu virtuţi frivole, după celebre modele ale antichităţii”. „Pentru asta s-au tocit rând pe rând fiorii, explică Lucian Blaga, pentru asta mi s-au rărit drumurile la Braşov”.
Cu toate acestea, dialogul epistolar dintre Lucian Blaga si Domniţa Gherghinescu-Vania continuă până în 1948. Este adevărat că în ultimii ani, corspondenţa se răreşte, la fel şi întâlnirile.
Într-una dintre scrisori, în vara anului 1945, poetul curtenitor îi adresează Domniţei cu următorul catren:
„Port în braţe şi pe buze
toate cele nouă muze,
cu Domniţa zece
Care mi le-ntrece.”
Cele nouă muze, bineînţeles, aparţin mitologiei.
„Arderea” pentru Domniţa nu se stinge aşa uşor, „rana” mai stăruie încă până când îşi face prezenţa tot mai des în viaţa sa o altă muză, Eugenia Mureşan.
Ea va deveni Domniţa „Nebănuitelor trepte”.
Din „colecţia de personalităţi” a Domniţei a făcut parte şi Tudor Arghezi. Din relatările contemporanilor, reiese că Arghezi avea o afecţiune puternică pentru Domniţa, a rămas pentru toată viaţa „slăbiciunea marelui poet” (Şerban Cioculescu). Numele ei este pronunţat în însăşi arta sa poetică, „Testament”:
„Întinsă, leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.”
De aceea, în dedicaţia pe care i-o face la volumul de „Scrieri”, se ascunde un reproş: „Doamnei Domniţa, cu mustrarea că nu ia pana poeziei adevărate, aşteaptă”.
Preocupată de mondenităţi şi consumându-şi „viaţa pusă mereu în slujba altora”, Domniţa nu a creat versuri, a scris doar un jurnal publicat postum şi fragmentar, cu titlul „Cartea uitată”.
Pasiunea lui Arghezi pentru Domniţa este transfigurată în unele din poeziile sale: „Domniţă”, volumul „Una sută una poeme” (1947), „Dar ochii tăi”, volumul „Cântare omului” (1956). Prima este un distih, la fel ca „Încântare” a lui Blaga. Imputarea din „Testament” o regăsim şi în „Domniţă”:
„Tocită-i pana-n slova ta,
Şi corzile, nici ele, nu mai pot cânta”.
Trăirea intensă a iubirii reiese din versurile:
„Domniţă cu cinci turle la cetate,
Răbdai aproape anul jumătate,
Şi-n aşteptare, număr ca nebunii
Luceferii rotiţi din coada lunii.

Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt
Legat de umbra ochilor tăi crunt.”
Finalul poeziei conţine un avertisment ce aminteşte de mitul Sabinelor:
„Mai zic atât: Ia seama bine,
Că-s neam din hoţii fetelor Sabine.”
În prima parte a poeziei „Dar ochii tăi”, evocă ochii Domniţei:
„Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii
Zălog a nu se ştie ce multe mărturii.
Câte stihii senine adânc se zbuciumară,
Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară?
Ce gând, în ce cuvinte s-a-nvrednicit a spune
Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune?
Prin ce minuni ciudate şi zămisliri încete
S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete?
În pleoape, ca petala de floare de gutui,
E un zmarald şi nu e, e de safir şi nu-i.
E bâlbâirea noastră în stare să mai ştie
Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,
Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,
S-au închegat la tine în două peruzele,
Domniţa-al cărei zâmbet mă tulbură şi-ngheaţă?”
Experienţa sufletească trăită cu intensitate, cu ani în urmă, la cumpăna vieţii, reînvie în „Dragoste târzie”, publicată în volumul „Cadenţe” (1964):
„Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu.
Inima-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâlvoarea să mă ia
Şi să mă ardă în dogoarea ta –
De unde te-ai ivit şi mă-mpresori
Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?”
Stăpânit de o anumită melancolie, poetul oscilează între „inimă” şi „cuget”.
Domniţa, prietena inimilor celor doi mari poeţi, izvor de iubire şi de poezie, decedată în 1969, a izbutit „să se înalţe în timp” prin versurile ce i-au fost dedicate de către Lucian Blaga şi Tudor Arghezi.
Constantin E. Ungureanu

BIBLIOGRAFIE:
Lucian Blaga, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, seria Patrimoniu;
Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, roman, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990;
Tudor Arghezi, Versuri, volumul I,II, Editura Cartea Românească, 1980;
Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, volumul II, Editura Libra, Bucureşti, 1996; Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, volumul II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here