Doi olteni, în devenire celebri, la Paris: Constantin Brâncuşi şi Jean Negulescu – Jean Negulescu despre Constantin Brâncuşi

381

Constantin Brâncuşi se născuse în nordul Olteniei, la 19 februarie 1876, în Hobiţa (Peştişani), iar Jean Negulescu în inima ei, la Craiova, odată cu secolul al douăzecilea, 1900. „la Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova pentru a doua oară”, declara Brâncuşi. Românul Brâncuşi venise în Capitala Franţei la douăzeci şi opt de ani, 1904, după ce călătorise prin Europa, în mare parte pe jos şi se înscrisese la Ecole des Beaux – Arts în clasa lui Antoniu Mercie. Aflându-se într-o situaţie financiară dificilă, este nevoit să îndeplinească diverse slujbe, spălând vase într-un restaurant sau pe aceea de cântăreţ la Capela română din Paris.
Jean Negulescu, talent timpuriu, în timp ce este cercetaş voluntar în rândurile Crucii Roşii, în Primul Război Mondial, schiţează un portret al lui George Enescu, pe care maestrul îl cumpără la un preţ ridicat şi se hotărăşte să devină pictor. După ce primeşte lecţii de pictură la Bucureşti, tatăl său îl trimite la Paris să studieze economia şi artele. Pentru o vreme, frecventează cursurile „Academiei Julien”, neglijează ştiinţele economice, fapt pentru care nu mai primeşte bani de acasă. În situaţia aceasta, este nevoit să spele vasele într-un restaurant, seara, iar ziua să copieze operele marilor maeştri, în muzee, vândute ieftin. În aceste circumstanţe, îl cunoaşte pe Constantin Brâncuşi, pe care îl vizitează în repetate rânduri şi nu de puţine ori prânzeşte cu acesta. Prin intermediul lui, face cunoştinţă cu unii din prietenii săi, artişti ai avangardei, Amedeo Modigliani (Modi), Erik Statie, Tristan Tzara şi Man Ray. Frecventează cercul dadaiştilor în frunte cu Tristan Tzara, care exercită o puternică influenţă asupra picturii sale. Constantin Brâncuşi este un participant activ la avangarda europeană prin aportul său fundamental la revoluţionarea formelor sculpturii, alături de Giacometti, Arhipenco, Henry Moore. El va fi prezent la expoziţia internaţională din 1924, organizată de revista „Contimporanul” care apare la 3 iunie 1922, sub îndrumarea lui Ion Vinea. Dar în 1927, Jean Negulescu pleacă în America, mai întâi în New York, apoi în California, unde a trăit vremea celebrităţilor. Desfăşoară o carieră cinematografică ca regizor de film, scenarist şi producător de film, despre care  John Houseman (născut în România) scria într-o cronică din „New York Times”: „ Cu ani în urmă, între cele două războaie, exista o mică colonie română la Hollywood. Cel mai ilustru membru al ei era film-starul şi colecţionarul de artă, Edward G. Robinson, cel mai obscur, eu-însumi, cel mai fermecător, prin consens general, era un tânăr pictor, devenit regizor de filme, pe nume Jean Negulescu.” În filmele sale sunt lansate celebrităţi, staruri ale filmului: Marilyn Monroe, un simbol erotic, o zeiţă a iubirii, în filmul „Cum să te măriţi cu un milionar” şi Sophia Loren,  „O adevărată Mama Gea în deplină splendoare”, „o furtună magnetică a ecranului”, „o forţă a naturii”, în filmul „Băiat călare pe delfin”.
atelier brancusiDespre oamenii din lumea pensulei şi a culorilor, a sculpturii, a filmului şi a teatrului, oameni cu un talent uluitor, va scrie o carte de amintiri cu titlul „Drum printre stele”, 1984, carte care apare şi în româneşte, Editura Meridiane, Bucureşti 1989: „Cititorilor români, fraţi şi prieteni, dar mai cu seamă mândri părtaşi întru aceeaşi splendidă moştenire, le dedic acestă ediţie a cărţii mele”, Jean Negulescu, Spania, 1989. Jean Negulescu, olteanul care a iubit aceeaşi femeie pe care a iubit-o şi preşedintele american, J. F Kennedy, a decedat pe 18 iulie 1993 în Marbella din Spania, ţară pe care mult a iubit-o. În cartea sa, „Drum printre stele”, un capitol îl dedică lui Constantin Brâncuşi, care începe astfel: „Constantin Brâncuşi era un falnic înţelept cu chip de zeu înrămat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun şi cu ochi mici, scânteietori, de un albastru intens. Avea un fel de a vorbi foarte pitoresc,  plin de culoare şi o prezenţă aparte, de ager şi hâtru ţăran român”.
Brâncuşi i-a relatat cum a ajuns la Paris şi cum s-a instalat într-un atelier unde îşi meşterise toate cele necesare. Jean Negulescu a fost surpins de tot ce a observat în atelierul maestrului, la intrare o poartă de lemn veche, ruinată, înconjurat de alte ateliere. Confruntat „cu necunoscutul”, nedumerit, îi adresează întrebări amfitrionului, în atelier se aflau o multime de mulaje de ghips, trunchiuri de lemn cioplite, altele neatinse, bolovani enormi de marmură.
Într-una din vizite, i-a reîntâlnit pe aceiaşi prieteni ai săi: Modigliani (Modi), Erik Statie, Tristan Tzara şi pe Man Ray. Când a început să plouă cu găleata, cei trei maeştri, Brâncuşi, Tristan Tzara şi Man Ray, „au suflecat pantalonii şi zbierând cântece deşucheate, au prins să ţopăie în noroi ca nişte puradei murdari”, pentru care Jean Negulescu se adresează lui Brâncuşi:  „Nene Constantine, nu pricep cum de oameni în toată firea ca domniile voastre se pot juca în noroi precum ţâncii”, la care maestrul îi răspunde: „Iancule, când nu te mai poţi copilări înseamnă că ai şi murit. Să nu uiţi niciodată asta!”. Într-adevăr, în concepţia lui Brâncuşi, artistul este un Homo Ludens, fapt reieşit şi din aforismele sale: „Când nu suntem copii, suntem morţi”; „ Oamenii trebuie să înveţe să se joace”; „Artistul face, în felul său, jucării”.
După cum se cunoaşte, în urma expoziţiei din 1906, la Salon d’Automne, a primit elogii din partea marelui Auguste Rodin, drept urmare, va lucra o perioadă în atelierul acestuia, dar, nu după mult timp, îl părăseşte cu gândul că „Nimic nu se înalţă la umbra marilor copaci”. („În umbra stejarilor falnici, iarba nu creşte”). Respinge orice model: „Eu rămân eu!”
De la Brâncuşi, a primit prima lecţie de libertate în creaţie, când maestrul, după ce i-a prezentat unele desene, a spus: „Şi dacă ai face un chip cu un singur ochi, crezi că te-ar băga la puşcărie?”.  Iritat peste măsură de necinste, invidie şi ură, adresându-se lui Jean Negulescu, Brâncuşi afirma: „Să fii invidios sau capabil de ură înseamnă să îţi scurtezi de unul singur viaţa”.
Toate sculpturile erau şlefuite manual, respingea folosirea oricărui instrument mecanic, pentru că „Munca manuală te apropie de Dumnezeu”. „O sculptură, spunea Brâncuşi, trebuie să fie plăcută la atingere, să aibă darul de a te ferici. Un orb trebuie să o poată mângâia şi iubi”. Amintirile lui Jean Negulescu despre Brâncuşi cuprind însemnate relatări despre procesul de creaţie, despre „starea de spirit necesară”, răbdare şi meditaţie, pentru ca fiecare cioplitură să devină parte integrantă a universului brâncuşian: „Trebuie să creezi ca Dumnezeu, să hotărăşti ca un împărat şi să trudeşti ca un rob”. Un alt detaliu îl aflăm despre prima versiune a „Sărutului”, conceput pentru mormântul rusoaicei Tanossa Gassevskaia, din cimitirul Montparnasse, care se sinucisese din pricina unei iubiri neîmplinite. „Sărutul”, spune Jean Negulescu, „exprimă miracolul iubirii mai presus de moarte”. Aminteşte şi despre cele două vise neîmplinite ale sculptorului: realizarea unei variante de proporţii gigantice a sculpturii sale, „Leda”, intenţionând s-o intaleze într-un parc pentru jocul copiilor („I-aş fi făcut fericiţi”) şi proiectul Templului Contemplării comandat de Maharajahul Olear din Indore, spre a adăposti cele cinci variante ale „Păsării în spaţiu”. Interesantă este însemnarea privind spusele, în repetate rânduri ale  lui Eugen Ionescu (Ionesco) despre ultima vizită facută lui Brâncuşi, cu puţin timp înainte de a intra în veşnicie. Prezent la Brâncuşi, împreună cu soţia şi fiica sa, genialul sculptor a luat mâna fetiţei „ cu emoţie şi delicateţe, a ţinut-o între palmele lui, ca un îndrăgostit în ziua cununiei”, rostind: „Sunt atât de batrân, încât nu pot decât să-mi întind braţul şi să-l ating pe Dumnezeu!”.
Niciodată, prin sculpturile sale, Brâncuşi n-a urmărit gloria, pentru că „Celebritatea este cel mai cumplit păcat nesocotit de oameni”, dar avea conştiinţa valorii operelor sale: „ Sper ca sculpturile mele să lase câteva mici urme pe nisipul eternităţii”. Adresându-se lui Jean Negulescu, „cu privirea luminată de o tainică bucurie”, Constantin Brâncuşi afirmă că „Arta înseamnă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă  fără de moarte”.
Jean Negulescu reţine şi următoarea afirmaţie a lui Brâncuşi: „Viaţa mea a fost un şir neîntrerupt  de minuni. Ca un cântec care te farmecă şi pe care ai vrea să îl mai auzi, aşa ar trebui să arate şi sculpturile mele. Fie ca ele să poată fi privite, iar şi iar, cu aceeaşi bucurie cu care întâia dată un suflet tânăr se deschide iubirii şi frumuseţii”.
Destinul a decis ca cei doi olteni să-şi petreacă somnul de veci în pământ străin, Brâncuşi la Paris, iar Jean Negulescu, la Marbella, în Spania.
Cei doi români şi olteni, Constantin Brâncuşi şi Jean Negulescu, au dus faima în lume, primul a intrat în istoria sculpturii mondiale, iar secundul, în istoria cinematografiei mondiale, de aceea, merită din plin preţuirea posterităţii de acum şi până în veac.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here