Din volumul „Amintiri din Casa Amintirilor” – Bancnota de o sută de lei

222

Eram în clasa a treia. Se mutase şcoala din satul nostru, dintr-o cameră mică, în satul vecin, o şcoală primară renumită pentru dascălii ei toţi de altfel cu şcoala normală făcută la zi, nu pe puncte. Cu trei rânduri de bănci din lemn de stejar vechi şi în care te puteai da ca într-un leagăn fără să scârţâie măcar.

Învăţător ne era Domnul Constantin, un om înalt ca un brad din creştetul Carpaţilor, nu era blond dar avea un ten luminos, mereu cu barba rasă şi cu nişte ochi, ah ochii cu care ne privea pe fiecare în parte, n-am să-i uit niciodată, nişte ochi verzi ca iarba şi atât de luminoşi că parcă din ei răsărea soarele.Nu ştiu dacă îl cunoştea pe tata, aveau părinţii pe vremea aceea secretele lor, încă îşi mai aminteau de ţărănişti, de liberali, de butoaiele cu vin şi ţuică, de porcii tăiaţi în preziua alegerilor.Tata, având car şi boi, în ziua când au venit să-i ia la colectiv a plâns ca un copil, de parcă încă mai auzea cea Băloi, hăis Viorean un bou negru ce era dădea spre albastru, în zori se ştia că trece tata cu carul, lui cu boi.Mie mi se părea că Domnul Învăţător, în fiecare dimineaţă, are să-mi spună ceva, eu mă ridicam în picioare, stai jos, dar de fiecare dată înainte să scoată pe altul la tablă eu ieşeam singur.Orele începeau la opt fix. Putea să plouă cu găleata, să ningă, să bată vântul cu câinii, Domnu’ Învăţător la ora opt intra pe uşă, „Bună dimineaţa”, „Bună dimineaţa copii, luaţi loc”.
Într-o zi mă cheamă la el chiar la ora opt şi îmi zice, tu ştii unde e Poşta, la Domnul Factorul zic eu, vizavi de Rogoz, în casa din fundul curţii scrie pe poartă „Poşta”.
Pe factor îmi zice că-l cheamă Domnul Paraschivoiu, te duci la dumnealui, îi dai bună ziua şi-i spui că te-am trimis eu. Şi să iei în săcui printre cărţile tale toate plicurile şi orice hârtie îşi dă Domnul. Şi ziarul.Vă daţi seama cât mi-a crescut mie inima, când Domnul Învăţător Constantin Tabacu, aşa îl chema, mi-a dat această mare răspundere, mai ales că mi-a zis, de aceasta să nu ştie nimeni. Şi mai ales că Domnu’ Învăţător, din când în când, îmi mai dădea şi u leu-doi pentru niscaiva bomboane cu nucă, că pe atunci mai erau şi pe stânga şi pe dreapta, cum mergeam la şcoală, nu ştiu câte prăvălii unde pe lângă alte nimicuri, zahăr, fidea, gaz sau sare, se vindeau desigur bomboane cu nucă şi multă alviţă. De un leu, îmi amintesc şi acum, vai cât e lumea de mică, luam patru alviţe sau patru bomboane cu nucă. Dă-mi două alviţe şi două cu nucă, dam banii şi o luam la fugă, obişnuinţa fiind a doua natură.Dar într-o zi Domnul Învăţător Constantin Tabacu nu a mai venit la şcoală. Am plâns toţi copiii din clasă. Dar cum aveam problemele noastre cu â din a şi cu î din i, cu cine eşti tu măi substantivule şi de ce gen eşti l-am uitat pe Domnul Învăţător.Eu însă plângeam de două ori, odată pentru Domnul Învăţător şi încă odată, aţi ghicit, pentru alviţă şi bomboanele cu nucă şi mai ales de plăcerea lor, dulcele de dulce, care într-o zi era să mă facă de ruşine.Pe vremea aceia, aşa dintr-o dată, s-au schimbat banii. Că erau prea mulţi şi mărfuri mai deloc. E adevărat că ţăranii nici nu prea aveau nevoie de cine ştie ce mărfuri. Pentru opinci, tata ca şi ceilalţi ţărani jupuiau porcul chiar dacă rămâneam fără şorici de Crăciun pentru cămăşi, ismene, ţăranul cultiva in sau cânepă, era o întreagă industrie ţărănească, pe râu fiecare avea câte o topilă unde se mura toată vara inul şi cânepa, iar de meliţe, până şi poetul scrisese că auzise mai multe pe marginea satelor din Gorj. Iar de dimie pentru nădragi, slavă domnului, nu era ţăran să nu aibă o oaie, vorbe aceia ori cu o oaie ori cu o turmă, care va să zică tot cioban eşti, iar cine nu avea se ducea peste munte în Câmpul lui Neag şi după o lună cât era în toi de cosit fânul, venea fiecare cu desagii plini de lână.Şi apoi pivele de la Arcani, cum să le mâne Jaleşul degeaba.Tata s-a dus cu un sac de bani şi a venit ca toţi de altfel cu vreo cinci hârtii şi cu câţiva bănuţi mai ieftini decât costa arama din ei. Mama s-a întors şi ea cu buzele umflate, pentru noi i-am pîstrat Costică pentru o sticlă de lampă, pentru sare, ştia tata pentru ce că toată iarna nu avea loc în casă de războiul mereu pus în mişcare de bătaia brâglelor şi schimbarea iţelor. Să-ţi fie pentru sare a zis tata şi a început să râdă… De atunci, părinţii mei puneau bani într-un sertar de la masă din camera bună. Ai nevoie, îţi ceri voie, iei un caiet, un creion, cărţi nu se găseau de vânzare la cooperativă că şi cele care erau mai vechi ni s-au sechestrat şi le-au dat foc, că prea erau legionare să vadă toată lumea că nu face două parale o carte veche.
Eu mă abonasem la bani, una-două zile, 0,50 lei, alviţă şi bomboane cu nucă.Nenea Costăin de la cooperativă acum, mă ştia, la două-trei zile bomboane, îi spuneam tatii că îmi trebuie o gumă, un creion, o peniţă, sugativă, că vedea şi el că sugea caietul şi noi trecusem să scriem la Caligrafie cu cerneală. Cu timpul, au apărut nişte păpuşi de lemn, un fel de Pinocchio dacă vă amintiţi, cei de o vârstă cu mine, din lemn şi cu nişte articulaţii de sârmă că mergeau singure. Douăzeci şi cinci de lei una. De banii ăştia se ruga tata de vecinul de peste drum să-i dea un ied de Sfântul Pantelimon, când era nedeie la noi, ziua de sapă fiind 5 lei. Dar în sertarul de la masa mea stau, unii peste alţii, cei o sută de 25, de zece, de cinci, şi în rest cu pumnul pentru bomboane. Ce îmi zic eu, şi aşa nu-i numără nimeni, iau o hârtie, era totuşi prima dată când luam o hârtie şi o bag în buzunar, Pinocchio mă cheamă şi ţuşti, nici nu deschisese nea Costăin cooperativa, îi pun hârtia pe tejghea, pe acela zic, şi în săcui cu el printre cărţi şi caiete.Acasă eram cel mai cuminte copil, ba într-o duminică am cerut chiar eu să mă duc cu iezii în locul surorii mele.
Duminică seara, tata număra banii, sutele la sute, fiecare la fiecare în teancuri de câte zece să fie mai uşor pentru mii, muiere îl aud din camera de mijloc, ai luat tu o sută din teancul acesta că-i desfăcut teancul fiecare era legat cu o aţă dar eu când umblasem uitasem să-i mai leg la loc, eu nu Costică, zice mama, măi să fie, am greşit au la numărătoare. Eu când cumpărasem Pinocchio, l-am auzit pe nenea Costăin, fiule restul, dar eu eram dincolo de uşă. După câteva zile, eram numai eu cu tata prin grădină, tata m-a luat de mână şi mi-a zis, de ce nu mi-ai spus Ioane, ţi-aş fi făcut eu o păpuşă de lemn.
Şi mi-a arătat într-un măr o păpuşă de lemn pe care eu şi astăzi o mai păstrez la vedere, prin amintirile mele… Şi plâng de fiecare dată când o văd, răscolindu-mi amintirile.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here