1. Riscurile jocului
David Valentin e un scriitor inteligent, talentat, versificator performant. Are umor, simţ critic, „muşcătură” sarcasmică. E un scriitor stăpân pe mijloacele sale, fie verbale fie stilistice.
Acest homo transcendentalis scrie poezie de două ori asigurat:
– odată împotriva proştilor înfumuraţi;
– a doua oară împotriva pseudointelectualilor autoînchipuiţi.
Ceea ce-l prinde, în mod impecabil, pe acest David Valentin ţine de arta retorică «ars transpoetică»; una care constă într-o prozodie impecabilă, într-o dicţie perfectă, în, desigur, „scrisul cu vocaţie” neoclasică.
David Valentin îşi asumă „riscurile jocului” de-a satira chiar dacă „lumea cu susu-n jos” îl tulbură, îl angoaseză, parţial terifiantă dar şi parţial comicoludică.
2. Poesisul adevărat
David Valentin reinventează „Bomba de râs” pe care desigur o prefer, fiind un pacifist nenegociabil. Are umor vesel sau acid, dualist-sentimental sau dimpotrivă de-o „însingurare polară”. La pomul poeziei, poetul – despre care încerc „marginaliile” de faţă – vine cu sacii goi ca să plece cu ei burduşiţi cu o liricitate kairotică dublată cu norocoase transcendenţe antonpannesciene, unde ironia şi povestea parabolescă şi spiritul popular conferă existenţă turnantă – cum ar crede de s-ar afla prin preajmă T.S. Eliot. Adică poezia rezidă şi în curajul ei de-a părea „minoră”. În acest sens, T.S. Eliot îmi stă la îndemână ca să pot fi de partea publicului care nu-şi refuză „plăcerea” deopotrivă artistică şi morală şi de partea unui poet care-şi vădeşte capacitatea de-a-şi exercita atracţia personală.
Autenticitatea iubirii pentru poezie care-i poate trezi fie şi unui critic literar „ciufut” o simpatie adiacentă e de netăgăduit şi în cazul lui David Valentin, un scriitor din stirpea unor Ion Cănăvoiu, Lucian Perţa, Grigore Lupescu ş.a. Sunt un comentator abilitat şi „major” de poezie; ba sunt unul care nu confundă prozodia mecanică, versificaţia corectă, arta compoziţiei „cuprinzătoare” cu „poesisul propriu-zis”, cumva „orbit de lumină”, căci poesisul adevărat trebuie să-şi arate competenţa de-a scoate la iveală toate roadele Spiritului fie şi în clar-obscur.
3. Trăirea emoţiei
Aşadar, în „Bomba de râs”, David Valentin se circumscrie (in)voluntar, „Teoriei râsului” a lui Henri Bergson. Prin urmare el recircularizează memoria unor motive ca de pildă: Narcis, Sabatul, Vampirul, baia în doi, haremul de muze, Hanu-Ancuţei, mărul poeziei, demiurgul, Styxul, Raiul, epistola poetică şi de amor, viaţa ca un roman ş.c.l.
În „Teoria râsului”, Henri Bergson practică acea inversare obişnuită a gândirii, glossând constant la o metafizică a «duratei»; aceea care violentează continuu o habitudine intelectuală; aceea a unui poiein luat însă în răspăr, drept reprezentare a unei multiplicităţi de „penetraţie reciprocă”; în definitiv, orice umorist de clasă – şi David Valentin este unul – probează acea întoarcere către o metafizică intuitivă şi o bucurie ascunsă a ereziei (vezi în acest cadru „Terorism urban”, „Papucii”, „Pandemia de râs”, „Holdup”, „Telefonul groazei”, „Spovedania”, „Lumea cu susu-n jos” etc.)
David Valentin urmează cu încredere unor poeţi notorii precum George Topârceanu, Ion Minulescu, Al.O. Teodoreanu, M.Sevastos, Ion Pribeagu, E. Marghita, Dragoş Protopopescu, Tudor Muşatescu ş.a. Dar evită a le fi cumva „epigon minor”; ci, dimpotrivă, marşează pe acea „ştiinţă a puterii encratice” şi acea magie a „ritualului de purificare” şi de pătrundere în imperiul raţiunii pozitive, catharctice, identice în absolut cu sine, una şi parcă aceeaşi dintotdeauna, ambiţionând să fixeze, discursiv şi logic, fluxul mereu eterogen al realului fenomenologic (vezi texte ca „Viaţa ca un circ”, „Natura mă inspiră salutar”, „Simbioză”, „Mămăliga explozivă”, „Pocăinţa tardivă”, „Războiul sexelor”, „Sens unic”)
4. Din spatele oglinzii
David Valentin se bizuie pe acea muzică tehnică a „poeziei vesele” mereu reconotată comicotragic precum – să nu uităm – la Nichita Stănescu; astfel conceptul de «râsul-plâns» dobândeşte acea aură a unei versificaţii înşurubate în mesajul imediat: acela care invită la o trăire în regim plenar a emoţiei, dar condiţionată programatic de simbioza dintre vechea poezie, una narativ-parabolescă, şi noua poezie modernă, axată pe o solidă cultură literară şi neoesopică şi pe un dezinvolt „duel” cu marile modele autohtone.
Morala acestor «poezii vesele» constă în actul poetului umorist de a se fi situat în acel „rai paralel textual şi iluzoriu” în care – după ce „viaţa ca o luptă”, e atacată fictiv la baionetă – are loc şi mult râvnita „reprofilare” în „tonomat” dotat cu simţăminte şi emoţii, capabil să-i intertextualizeze şi pe Grigore Alexandrescu, şi pe I.L. Caragiale, şi pe Nicolae Dragoş (vezi „Travesti. Fabulă fără morală”).
O ars poetica explicită ne oferă poetul David Valentin însă în „Poem din spatele oglinzii”, cum, desigur, că toate celelalte poeme ale volumului „Bomba de râs” par să fie tot „din spatele oglinzii”.
David Valentin este autorul şi altor cărţi remarcabile: „Fabule de trei… morale” (2020), „Judecata necuvântătoarelor” (2021), „Rondeluri cu flori, sare şi piper” (2022), „Fabule trimorale” (2023).
o prefaţă de Ion Popescu-Brădiceni
