Dorinţa tinerilor căsătoriţi este aceea de a avea copii, iar despre femeia însărcinată se spune că are „o stare binecuvântată”, iar cea care nu are această stare este „stearpă”. Se consideră că cei mai sănătoşi, mai norocoşi sunt copiii dintâi, dar nu cei „din flori”.
La ţară, o femeie care nu poate da naştere unui copil recurgea la diferite practici pe care le ştia de la mama ei sau de la femeile „păţite”: rugăciuni, post, aprinderea lumânărilor la biserică, folosirea unor leacuri băbeşti, descântece, vrăji, deci un amestec de practici magice cu medicina empirică. Se credea că femeile nu pot avea copii pentru că au „mătricea” în ele, termen denumit în Transilvania „zgârci”(cârcei). Când o femeie rămânea gravidă, ea este „borţoasă” şi trebuia să se ferească de unele lucruri pentru a-şi păstra sănătatea ei şi a copilului pe care îl poartă în pântec. Dacă are poftă de ceva, este bine să i se îndeplinească dorinţa pentru că „aşa e bine”, să nu lucreze în zilele cu roşu din calendar, să nu mănânce cap de peşte pentru că rămâne copilul mut, iar dacă mănâncă fructe dă naştere la gemeni. Unele femei ne-au mărturisit că au visat dacă vor naşte băiat şi s-a adeverit, altele cred că dacă bărbatul este „slab în iubire” vor avea fete, iar unele pretindeau că ele cunosc momentele în care copilul plânge înainte de a fi născut, ştiindu-se dacă va fi fată sau băiat. În sat se crede şi acum că cel mai bun lucru este să naşti la zile mari, iar ca să naşti uşor este necesar ca să se tragă cu puşca peste casă, după cum ne spunea, în 1971, piscoianul de 55 de ani, Ion G. Andrei. Este bine ca femeia să nască acasă, nu prin străini, în sat fiind multe femei care năşteau pe câmp unde mergeau cu bărbaţii la muncă. Până în anul 1920, „doctori” al satului erau vrăjitoarea Manda Gilorteanca, apoi Găiţoaia, care făceau leacuri pentru uşurarea durerilor. Abia în anul 1920 apare primul medic la Hurezanii de Sus, un moldovean care se numea Rusu. Rare erau cazurile când un copil era născut mort. Dacă se întâmpla acest lucru se zicea că femeia respectivă a făcut păcate şi de aceea „a lăpădat” copilul. Când femeia năştea, în jurul ei erau câteva vecine şi moaşa care venea să taie buricul noului născut şi să-l lege cu aţă. Ea ţine de familia tatălui copilului, spunându-i-se moaşa de baştină. Trei zile, una după alta, după naştere, moaşa aducea mâncare femeii care a născut şi făcea curat în camera unde a născut copilul, scălda copilul şi îi făcea moliftă la popa din sat, apa aruncând-o la rădăcina unui pom sau într-o groapă, nu în altă parte pentru că face copilul „bubat” sau „blândă”. După scaldă, copilul se „înfăşie”, moaşa aducându-i scutece, cârpe, o căciuliţă, „faşie” cu usturoi în ele ca să nu se deoache copilul. Dacă o femeie care naşte îi mor copiii, ea îi „vinde” sau îi „dă de pomană”, pe cei care se vor mai naşte, unei femei care a avut noroc la copii şi i-au trăit. Copilul se scoate pe fereastră pentru că pe uşă au ieşit copiii care au murit, este trecut prin sânul noii mame, pe sub cămaşa de noapte, iar femeia îi plăteşte simbolic mamei adevărate.
După 3 zile, se pun ursitorile
După ce camera în care a fost născut copilul s-a „slobozit” de către preot, după trei zile, se pun „ursătorile”, nişte fiinţe supranaturale, întâlnite la romani şi popoarele balcanice, personificând soarta, destinul. Moaşa aduce, într-o „baniţă”, „brecirile” ei şi o azimă de pâine făcută prin foc, un pahar cu miere, trei farfurii, trei linguri, trei furculiţe, o rochiţă şi o chitie, spală copilul şi îl îmbracă, îl culcă în „postavă” sau „troacă”. La capul copilului, aşează (pentru o noapte) o masă rotundă din lemn, joasă şi pe ea pune farfuriile, furculiţele, lingurile, brecirile, mierea, pâinea cu sare pe ea, o carte, o cusătură (dacă nou-născutul este fată), o vioară sau un fluier (dacă este băiat), o faşie, un pahar cu vin şi un ban în el, aşteptând să vină ursitoarele pentru a hotărî soarta copilului. În seara când se pun ursitorile nu este bine să fie ceartă în casă pentru a nu le supăra. Dimineaţa, moaşa soseşte la femeia care a născut acum câteva zile, însoţită de trei copii, rupe pâinea de pe masă în trei bucăţi, pune miere pe ea şi o dă copiilor, care beau şi vinul din pahar, oprind banul pus în el. Copilul se trezeşte, moaşa îi face baie, îl „înfăşie” cu faşia (din lână albă, roşie- ca să nu se deoache copilul- şi albastră) care a fost pusă pe masa ursitoarelor şi pleacă acasă. În noaptea „ursătorilor”, când femeia care a născut doarme, vin cele trei ursitoare pe la fereastră şi, dacă în casă este curăţenie, intră în cameră şi mănâncă din farfurii, „trăncănind” lingurile şi urându-i copilului o viaţă fericită. Dacă în cameră nu este curat, ursitoarele rămân la fereastră şi îi urează copilului să fie „pocit”, să nu aibă sănătate. Până la botez, nu se ştie numele copilului, acesta fiind „turc” sau „spurcat”, nu i se taie unghiile pentru a scăpa de draci, iar când cineva îl deoache e bine să i se pună scuipat pe frunte. Folcloristul I. A. Candrea arăta că, la romani, doica scuipa de trei ori în gura copilului care dormea ca să nu-l deoache cei care intrau în casă. Când copilul este deocheat i se descântă de deocheat, în sat practicând obiceiul fiind Aurica Pojoreanu, Elena Caragea, Maria şi Ioana Radu, Ioana Andrei, Domnica Cârciumaru, Elisabeta Păunescu, Elisabeta Fota, Elisabeta Rădulescu.
Ritualul botezului
Botezul noului născut se face când vrea gazda, de obicei la o săptămână sau două de la naştere, iar înainte de a merge la biserică, este spălat copilul şi hainele lui. La casa noului născut, soseşte naşa şi moaşa, naşii de cununie ai părinţilor, naşii de botez ai copilului, naşa aducând o plapumă, cămaşa, chitia, lumânarea pentru botez. În jurul orei nouă, moaşa duce copilul nou-născut la biserică, naşa duce obiectele pe care le va dărui acestuia, amândouă aduc un „hârdău” cu apă (pe marginea acestuia fiind lumânarea adusă de naşă) în care preotul introduce copilul de trei ori şi o întreabă pe naşă de trei ori: „Te lepezi de Satana?”, el încheind cu „Îl dau în ştirea lui Dumnezeu”. Copilul este miruit de preot pe la toate încheieturile ca să nu se lipească duhul necurat de el, apoi este îmbrăcat cu hăinuţele aduse de naşa lui , este luat în braţe şi, însoţită de preot, naşa ocoleşte de trei ori prastolul, apoi preotul „grijeşte” copilul, căruia i se pune un nume. Acasă la copil este mare petrecere cu lăutari, copilul fiind pus, după sosirea de la biserică, într-o „troacă” sub pat, aşezându-i-se pe gură o bucăţică de peşte ca să tacă ca acesta. Moşii, naşii primesc cadouri (perne, cămăşi, baticuri), iar naşa şi naşul dau bani care înseamnă norocul copilului, după petrecere plecând cu toţii acasă. În dimineaţa zilei următoare vine moaşa şi strânge seminţe de dovleac, cânepă, porumb, fasole, pene (de gâscă, cocoş, curcan), un ban, le pune într-o albie cu apă călduţă, scaldă copilul, adună seminţele într-o cârpă pe care o leagă de „faşia” cu care înfăşează copilul până creşte măricel. Copilul nu se tunde până la trei ani, când se face „rătezul”, folcloristul Simion Florea Marian arată că la romani rătezul se făcea în a opta sau a noua zi de la naştere. Naşul şi moşul vin la casa copilului, vin şi invitaţi şi are loc o petrecere cu lăutari, unde aceştia cinstesc copilul cu bani şi primesc cadouri de la părinţii acestuia. Copilului i se face un moţ care este învelit în ceară de albine, de el atârnându-se un bănuţ de argint, este adus de naş în capul mesei, iar naşul îi taie moţul zicând:”- Să trăieşti, fine, la mulţi ani!” şi îl întreabă pe copil de ce îi este părul. Dacă sărbătoritul spune că părul lui este de oaie, naşul îi va da o oaie.
Barda şi mătura alungă visele urâte
Ca să nu viseze urât noaptea, copilului i se pune lângă leagăn barda şi mătura, iar pentru a nu „ţipa” (striga) noaptea, la asfinţitul soarelui, se dă ocol leagănului cu o zdreanţă arsă. Până la vârsta de cinci ani, în ziua de Anul Nou, copiii se saltă la grindă de către moşi, care fac un covrig (de care se atârnă bani, bomboane) prin care să intre capul copilului. Copilul este pus pe mătură, bardă, cheia uşii, moşul sau moaşa îl ridică la grindă spunând: „Doamne ajută cu bine, / Al doilea cu sănătate; / Sfânta troiţă să ne fie într-ajutor!”, apoi „Să ne trăieşti, nepoate! La mulţi ani!”. Moaşa, care a pregătit mâncare la ea acasă, îi invită pe nepoţi la petrecere, aceştia îi aduc, în carul împodobit cu velinţe şi macaturi, „o vadră” (10 litri) de rachiu, una de vin, nouă pâini, o coastă de carne de porc, o „spetie”, „muşchete”, un „trandafir”, zahăr, fidea etc. Deşi astăzi în satul Piscoiu se observă multe schimbări faţă de acum câteva decenii, realitatea etnografico-folclorică, obiceiurile legate de naştere sunt încă vii şi, chiar dacă se vor transforma, pentru că cei care le practică se duc unul câte unul, ele nu vor dispărea fiindcă sunt esenţa existenţei umane pe aceste pitoreşti meleaguri gorjeneşti.
Profesor Gheorghe Sinescu
