Din obiceiurile vieţii de familie în Piscoiu: moartea

Moartea este un fenomen căruia nu i se poate sustrage nimeni din lumea pământeană. Despre semnele prevestitoare, agonie, moarte, bocete, înmormântare, datini după înmormântare, doliu, am cules informaţii de la Ioana C. Radu, Ion Peneşel, Maria M. Sinescu (Cioponica) etc., cele care ştiau rânduiala cu ocazia morţii unui sătean.

Decesul cuiva este precedat de unele semne prevestitoare care se arată celui care va muri sau altcuiva din familie: diferite pocnete prin casă, deschiderea uşilor, urletul câinelui, găina cântă cocoşeşte, apariţia unei cucuvele, trecerea cucului peste casă, căderea stelelor, spargerea oalelor sau oglinzilor, zbaterea ochilor, diferite cumpene şi vise. Se întâmplă ca un om să moară foarte repede sau „să pătimească” şi, când este aproape de moarte, gesticulează şi arată ce vede: răsuflă greu, are vedenii, transpiră, strânge aşternutul cu mâinile, i se învineţesc buzele şi unghiile, corpul i se răceşte, aruncă privirea spre tavanul camerei, vorbeşte cu morţii, dă ochii peste cap, îşi pierde vocea. Cel care agonizează trebuie să aibă lumânare în mână pentru a speria duhurile necurate şi a avea lumină pe lumea cealaltă. Sătenii cred că cei care mor în zile de sărbătoare vor merge în ceruri pentru că nu au făcut păcate şi nu au fost blestemaţi, dar este bine să fie „grijiţi şi spovediţi” pentru iertarea păcatelor neştiute, ca să moară mai uşor, mai ales dacă îi iartă pe cei din jur. După ce un om a murit („i-a ieşit sufletul”), ca pe vremea romanilor, i se închid pleoapele ochilor. Este bine ca omul să moară îmbrăcat cu haine bune pentru că în ele va merge şi pe lumea cealaltă, iar în casă trebuie să fie curat, să fie acoperite oglinzile şi să se alunge pisicile din cameră. Dacă inima omului a încetat să mai bată, înseamnă că acesta a murit şi se trece la „scăldatul” lui. Se îmbracă în haine curate, este pus pe patul în care a decedat, în „camera bună”, cu „macaturi”pentru a aminti vizitatorilor ce a făcut el în viaţă. Se aduce sfeşnicul de la biserică în care vor fi puse şi aprinse lumânările. Mortul va fi aşezat cu capul spre apus şi picioarele spre răsărit „ ca să fie gata de plecare”, ca şi pe vremea romanilor, pentru că „omul intră în lume cu capul şi iese cu picioarele”. Mortul este „jelit”de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, de către femei ( şi la fenicieni „jeleau” numai femeile), dar când vin neamuri, care spun „Dumnezeu să-l ierte!”, jelitul se face oricând, nu în versuri ca în alte părţi, ci se strigă necazurile şi lucrurile bune din viaţă. Când „jelesc” „Aoleo, Vasile, scumpul mieu, mila mea!”, nu trebuie să cadă lacrimi pe obrazul mortului pentru că „nu este bine”. Constantin Brăiloiu era de părere că bocitul liber este o revărsare melodică a durerii, un ritual tradiţional obligatoriu şi de bună cuviinţă, o potolire a durerii morale. Mortului i se pun mâinile pe piept, cea dreaptă deasupra celei stângi. Cu o „boată” de alun se măsoară mortul pentru a i se face „tronul”. Se mai confecţionează stâlpul ( are deasupra trei cuie ca razele soarelui) şi se aduce şi bradul, dacă mortul era necăsătorit, în vârful acestuia se pune o lumânare. Se fac nouă colaci care se pun pe capacul coşciugului, iar pe pieptul mortului „statul” (o lumânare din ceară, ca o rotiţă, care se aprinde de trei ori pe zi şi de care mortul ar avea nevoie pe lumea cealaltă ca să se sprijine în el) care are lungimea mortului, fiind pregătite 44 de batiste, 44 de colaci pentru pomana de la înmormântare, numărul 44 simbolizând perfecţiunea divină. Mortul se pune în coşciug, se pun şi bani ca acesta să plătească vămile de pe lumea cealaltă, deasupra punându-se o pânză albă cu fire roşii, alături fiind aşezate florile cu care îl închină pe răposat participanţii la înmormântare şi, pe frunte, un „gurar” (o pânză albă cusută cu arnici roşu ca să-l ferească pe mort de foc). Mortul mai este închinat de vizitatori şi cu lumânările cu care vin în mână. Perna pe care se pune capul mortului este umplută cu otavă sau muşchi de copaci, lângă decedat punându-se un piaptăn, săpun, pietre, tămâie, ceară, lucruri necesare mortului în lumea de dincolo. Mortul este ţinut în casă trei zile, în acest timp trăgându-se clopotul de la biserică, în dungă, pentru a afla sătenii că este mort în localitate. Lângă mort, pe o masă din cameră, se pune, trei zile, un „peşchir”, tămâie, o cană cu apă, colac şi lumânare ca să vină sufletul mortului să bea şi să mănânce. Cel care îi ţine mortului lumânarea, primeşte mâncarea şi obiectele de pe masă zicând „Dumnezeu să primească!”. Coliva de pe colaci, în care se înfige o lumânare, se face din grâu fiert şi se pune pe aceştia. Cât timp mortul este în casă, nu se lucrează şi nu se mătură nici chiar de către vecini, acesta „se păzeşte” şi nu este voie să treacă pe sub el pisici sau câini pentru a nu-i fura sufletul, care, se crede, că rămâne în casă trei zile. La priveghi se bea, se spun glume, se fac scamatorii (un om de la priveghi ia o cană cu apă şi un pai, se urcă pe un scaun, se face că scapă paiul şi roagă pe un altul să i-l dea. Când acesta se apleacă să îl ridice, omul de pe scaun îl udă peste ceafă şi lumea se distrează). Cei ai casei nu râd, sunt trişti şi regretă pe cel dispărut dinte ei. Dacă mortul nu este păzit cu străşnicie, acesta se face „muroi” sau strigoi. Radu C. Ioana ne-a relatat că, în sat, Constantin M. Sinescu (decedat în 1972) a avut doi copii gemeni care au murit. După ce i-a îngropat i s-au îmbolnăvit ceilalţi copii de acasă pentru că gemenii se făcuseră „muroi”. S-a dus noaptea în cimitir, i-a dezgropat şi a observat că nu putreziseră şi aveau unghiile de la mâini şi de la picioare foarte lungi, iar pe gură şi urechi le curgea sânge. Copiii morţi au fost duşi în dealul Busuiocilor şi arşi, iar din scrumul rămas şi pus în apă le-a dat copiilor bolnavi să bea, aceştia făcându-se bine. După informatoare, o metodă de a descoperi un strigoi este să duci un cal la un mormânt şi, dacă acesta nechează înseamnă că cel din mormânt este „muroi”. În primele decenii ale secolului XX, Pătru Preotesei (Popescu) murise de bătrâneţe şi s-a făcut strigoi pentru că a fost un om rău, îmbolnăvindu-se fiul său Niţă. A încercat cu calul la mormânt şi, dezgropându-l pe bătrân, l-au găsit cu faţa roşie, întors într-o dungă, plin de sânge. L-au ars, Niţă a băut scrum din inima tatălui, scăpând de la moarte. Se crede că strigoii, care se fac din copiii nebotezaţi, copiii născuţi din părinţi ucigaşi, din cei care fac farmece, ies noaptea din mormânt şi merg pe la case ca să strice căsătorii, să omoare oameni, să ia mana de la vaci. Pentru a scăpa de ei, li se înfige un fier ascuţit în inimă, după ce au murit. Înmormântarea se face, de obicei, după amiaza, pentru cimitir pregătindu-se colaci, tămâie, vin, un cocoş sau o găină, care vor fi date celor care au săpat groapa mortului. Soseşte preotul şi cântăreţul ( la cei înstăriţi mai mulţi preoţi şi un gornist), intră în camera mortului şi fac o slujbă, apoi slujesc cei nouă colaci de pe capacul sicriului. Într-un an, fiind secetă, oamenii fiind săraci, pe capacul „tronului” s-au pus, în loc de colaci, nouă boabe de grâu. În curtea casei este pregătit carul cu boi care va duce mortul la cimitir, care are peste loitre nişte scânduri şi un covor („macat”), peste ele punându-se sicriul. Mortul este scos din casă cu picioarele înainte pentru a nu se întoarce. Sicriul este oprit în pragul uşii şi cei ai casei trag de trei ori „tronul” înapoi în casă zicând: „Noi te tragem, tu să nu ne tragi pe noi!”. Femeile încep să „jelească” mortul, care este pus în car, cu picioarele înainte, cu sicriul descoperit, crezându-se că aşa se uşurează sufletul acestuia. Sunt împărţite participanţilor cele 44 de batiste cu lumânare şi ban, două fiind puse la jugul boilor, una celui care duce boii de funie, două – groparilor. Preoţii primesc prosoape şi fac rugăciunea de iertare a celor care au umblat cu mortul. Ordinea cortegiului funerar este: sfeşnicul, preotul, cântăreţul, carul cu mortul, familia, sătenii. În drum spre cimitir se fac trei opriri, considerate a fi vămile prin care trece mortul. Sătenii îngenunchează, preotul citeşte ectenia morţilor şi Evanghelia. Când se porneşte se aruncă monede şi zahăr sau bomboane peste mort, care sunt adunate de cei mici. La plecare, în pragul casei, pe crucile întâlnite pe marginea drumului şi a podurilor se pun lumânări pentru a lumina calea mortului. În biserică, sicriul este aşezat pe două scaune, cu capul mortului spre apus. Pe marginea sicriului se pun lumânări, se aprinde „statul” de pe pieptul mortului. Preotul zice: „Legat şi dezlegat în cer şi pe pământ!”, se dezleagă piedica mortului, rupându-se în trei şi este pusă în sicriu. Până la biserică se ţine legat pentru a nu se întoarce acasă. După zicerea prohodului, preotul spune: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă!”. Toată lumea plânge şi sărută mâna mortului, aşa cum o făceau şi romanii. La ieşirea din biserică, mortul este dus la cimitirul de pe deal, preotul săvârşeşte slujba, stropeşte mortul cu vin pentru a-l îmbuna pe cel mort, se pune capacul pe sicriu şi este coborât în groapă cu două bucăţi de pânză pe care le vor lua groparii. Aici se aruncă măsura de la confecţionarea sicriului, ruptă în trei, bani (pentru a-i plăti pământului care îl primeşte), preotul trage de trei ori pământ peste groapă zicând: ”Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc întrânsa”, iar sătenii: „Fie-i ţărâna uşoară!”şi aruncă bulgări de pământ în groapă. Peste groapă se dă groparilor de pomană, pentru sufletul mortului, o găină neagră, o oală cu apă sau vin, un prosop, un colac. Se crede că găina merge înaintea mortului scormonind pământul pentru a-i netezi calea. La capul mortului şi al gropii se pune stâlpul, iar în cutia lui se pun lumânări şi tămâie. După ce lumea se întoarce de la înmormântare, se spală pe mâini, ca odinioară romanii, şi aruncă cu apă peste umeri. La casa unde a locuit mortul se face pomană. Cei care stau la masă spun: „Dumnezeu să-l ierte!” şi „Dumnezeu să primească!”. Pomana se face la 9 zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la un an, trei şi şapte ani. Morţilor li se mai fac parastase şi sărindare. La 9 zile după ce mortul a fost îngropat, se fac „turtiţele”, care sunt numite lui Dumnezeu, Maicii Domnului, mortului, unei rude decedată de curând. În alte zile ale anului se dă de pomană vecinilor sau cui trece pe şosea pentru toţi morţii din pomelnic, la Crăciun – carne de porc, la Paşti – ouă roşii, la Sfânta Maria – struguri, iar în post fasole gătită. La pomana de 9 zile, se dau, celor săraci sau rudelor, haine pentru a avea mortul pe lumea cealaltă. La şase săptămâni, se dă de pomană şi pat de dormit, se aduce apă la vecini, se merge la cimitir la tămâiat, dimineaţa, până nu se luminează de ziuă, punându-se lumânări pe mormânt. Femeia care merge la tămâiat şi cea care aduce apă (trebuie să fie măritată) de pomană face, pe o nuia de alun, 44 de crestături , fiind plătite pentru serviciul făcut cu bani, o basma şi o batistă cu lumânare. Când s-au împlinit şase săptămâni de la decesul cuiva, se face „slobozitul”, mergându-se la o apă curgătoare cu o coajă de dovleac, aşchii de la cioplitul lemnelor, două lumânări, nuiele de alun şi un colac. Se încrucişează lumânările şi se aprind, se tămâiază zicând: „Fii, soare, mărturie apa de-a adus-o Nina pe lumea asta s-o primească pe lumea ailaltă!”. La fel se spune şi pentru femeia care a fost la tămâiat. Nuielele şi troacele se aruncă în apă. La un an, se mai face pomană mortului, i se face o fântână, se duce la cimitir grilajul şi crucea mare. Doliul pentru cel decedat se ţine un an, purtându-se o banderolă neagră, iar până la 6 săptămâni se umblă cu capul descoperit şi cu barba nerasă. La un an, ca să poată juca la horă, urmaşii mortului plătesc la lăutari o horă pe care o va juca un băiat, în mijlocul horei punându-se o batistă cu bani şi zahăr. Cine are posibilitatea, după 7 ani, dezgroapă mortul, oasele acestuia se spală, se stropesc cu vin şi se pun într-un săculeţ, fiind puse din nou în mormânt cu tot ceremonialul de înmormântare. În apa care rămâne după spălarea oaselor unui mort se fac vrăji. Pe vremuri, un bărbat infidel se „lega”de către soţia lui sau de o vrăjitoare, pentru un timp, astfel: „Femeia îi lua brăcinarul, îl spăla în scalda unui mort, îl înnoda de trei ori, ţinând mâinile la spate şi zicând: cum şede mortul în pat, aşa să şadă şi bărbatul meu!”. Se crede că, după ce omul moare, merge în rai sau în iad, fiecare după faptele sale. În rai , vede lucruri care îl înveselesc: „Văzui mese dalbe-ntinse/ Cu făclii de cear-aprinse; / Văzui mese dalbe rase / Cu făclii de ceară arse / ” (versiunea lui Ion Peneşel). În versiunea lui Ilie Nicola: „Văzui fete spovedite / Ca nişte flori înflorite; / Văzui oameni spovediţi / Ca nişte pomi înfloriţi / Şi-n mijlocul raiului / Stau îngerii Domnului; / Cântă şi mereu vorbesc / De sufletul omenesc / ”. În iad, totul este înspăimântător: „Văzui viermii neadormiţi / Pe trup de om grămădiţi / Văzui femeile muncii / Cum îşi lepădau toţi pruncii / ” ( versiunea Ion Peneşel). La Ilie Nicola: „Văzui fete nespovedite / Ca nişte tufe pârlite; / Văzui bărbaţi nespovediţi / Ca nişte buşteni pârliţi / ”. Aceste valoroase creaţii populare, de o rară frumuseţe şi grandoare, sunt monumente ale vechii noastre culturi româneşti, păstrate şi în Piscoiu, care trebuie cultivate şi transmise mai departe pentru că în ele vedem evoluţia mentalităţii şi a sufletului nostru.

Profesor Gheorghe Sinescu