Dicţionarul general al literaturii române – Fişe cu gorjeni pentru o nouă ediţie (3)

ANTONIE Aurel – 20 octombrie 1947, Castranova, Dolj. Prozator, publicist, editor. Fiul lui Dumitru Antonie de profesie tehnician şi al Mariei Antonie (n. Ionescu). Absolvent al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Licenţiat al A.S.E. Bucureşti (1971). A lucrat ca economist la Administraţia Financiară Mehedinţi (1971-72), Electroputere Craiova (1973-74), Bazinul Minier Rovinari (1975-1986), Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice Bucureşti (1986-1987), Întreprinderea de Maşini Unelte (1987-89). Director al Editurii ”Brâncuşi”, Târgu-Jiu.

Membru al Uniunii Scriitorilor. A debutat în „Luceafărul”, mai întâi cu poezie (1975), apoi cu proză (1977). Debut editorial: „Mozaicul” (Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 1983). Colaborări: Luceafărul, Echinox, Ramuri, Tribuna, Viaţa Românească, Libertatea (Iugoslavia), Tribuna României, Columna, Caietele Columna, Calende, Caligraf, Meridian, Lumea gorjenească, Castelul de apă, După Brâncuşi, Portal-Măiastra, Scrisul Românesc.

SCRIERI: „Mozaicul”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983; „Scrisoare către animalele mici”, Ed. Scrisul Românesc, 1986; „Cenuşa”, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2006. Încadrat „într-o direcţie epică neaşteptat de prolifică în vremea din urmă”, Laurenţiu Ulici aprecia că autorul Mozaicului, „un ingenios bine chibzuit (…), scrie bine, e inteligent şi are imaginaţie, calităţi ce nu se întâlnesc împreună la tot pasul.” Culegerea de schiţe şi povestiri de factură fantastică din 1983 ar fi un „aliaj de fantastic pur, de ştiinţifico-fantastic şi de realism magic”, nelipsind de aici parabola. Mai toţi comentatorii Mozaicului au adus în discuţie „Metamorfoza” lui Kafka şi proza lui J. L. Borges (divulgat, de altfel, în „Cele şapte morţi ale lui Jorge Louis Borges”, dar şi în ”Manuscrisul lui Merion”). Având, aşadar, ca referinţă mai generală, tiparul şi strategiile imaginarului borgesian, prozatorul îşi construieşte prozele pe intuiţii artistice proprii, pe dezvoltarea ingenioasă a unor imagini-parabolă (mozaicul, labirintul, fântâna, nimbul, turma etc.), uzitând de ironia reconfortant-anecdotică şi de «poanta» finală ca soluţii-surpriză. Legat de volumul de debut prin aceeaşi fervoare productiv-artistică a parabolei în registrul realismului magic, romanul Scrisoare către animalele mici (1986) – amintind iarăşi de borgesiana „Carte de nisip” sau „Cartea fiinţelor imaginare” – este o parabolă despre Om şi Creaţie, entităţi ce străbat în cele din urmă luciul Oglinzii de Murano «sub privirile uluite ale animalelor mici». Următorul roman, Cenuşa (2006), superior celui precedent, îşi plasează acţiunea într-un topos al pierzaniei, mai exact, în Valea Seacă (o Vale a Plângerii, desigur), într-o colonie de barăci şi corturi, «o învălmăşeală de escavatoare, maşini, gropi uriaşe, benzi transportoare, blocuri de locuinţe, case, movile de pământ şi cărbune, printre care se strecura timid un pârâiaş», pe scurt zis «o vale a mizeriei umane». Este uşor recognoscibilă valea din cenuşa Termocentralei (autorul lucrând o vreme ca economist în Bazinul miner Rovinari). Romanul se constituie într-o radiografiere a mediului şi tipologiilor, aducând în prim-plan noul tip de humanoid. E, desigur, vorba de un mecanism subtil şi perfid, de substrucţie pur ideologică, în care unica soluţie a noului venit este de „a mima adaptarea la sistem pentru a nu fi eliminat”, aşteptând apoi „prăbuşirea lui”. Planificată „ştiinţific”, încremenirea aceasta în sistem aminteşte, expressis verbis, de defunctul regim, de lipsa de libertate a individului mărşăluind prin „cenuşa Termocentralei”. Protagonistul David (de reţinut onomastica biblică, îndeosebi vetero-testamentară a cărţii), lovindu-se de absurdul şi complicitatea ideologică a atâtor situaţii, nu va reuşi să se «integreze» şi va evada, după o săptămână întreagă şi fără păreri de rău, dedicându-se scrisului. Aspectul epistolar al romanului este de reţinut în ideea de autenticitate şi în economia diegezică a scrierii. „Structurat între aceste scene cadru de incipit şi final, adică în mai vechea tehnică a „corpului sferoid” sugerând ideea de perfecţiune, Cenuşa este, din punct de vedere compoziţional, un roman bine scris, echilibrat şi cursiv, amestecând uşor observaţia socială şi caracterologică cu absurdul parabolei şi realismul magic, menite a evidenţia prezenţa şi revelarea sacrului în reliefurile profane, tehnică eliadică de care prozatorul nu este străin, în ciuda atâtor trimiteri la Kafka, Dino Buzzati sau proza sud-americană (Borges, Marquez)”.

ZENOVIE CÂRLUGEA