Iată-ne ajunşi şi la jumătatea acestei veri, nu doar capricioasă ci chiar dureroasă prin dublul efect nefast pe care l-a produs românilor, atât datorită potopului de apă pe care l-a vărsat în capul nostru cât şi scumpirile aduse de mărirea TVA, plus mutilarea salariilor bugetarilor.
Era pe înserat. Discul soarelui devenea din ce în ce mai pal… Razele sale străbăteau oblic spaţiul dintre fostul CLA, aurind într-o culoare moale, roşiatică, coroanele copacilor din Parcul Central, încă umede după ploaia care se abătuse asupra oraşului în urmă cu 3 ore. Perechi de îndrăgostiţi se plimbau pe aleele moi, făurindu-şi utopice visuri de viitor. Bunicii îşi strigau nepoţii care se zbenguiau printre copaci să meargă acasă. Un grup de tineri absolvenţi de liceu bucuroşi că luaseră BAC-ul discutau zgomotos profilul facultăţii ce vor urma, comentând asupra şanselor minime de a reuşi la „fără plată” în alt oraş… Pe burta unui gorun secular care de la înălţimea sa îşi putea roti privirea asupra întregii grădini şi mai departe până înspre bulevard învăţând pe de rost mersul troleibuzului, iar spre apus peste bunul sau prieten Jiul ce îi aducea veşti de la verii săi veşnic verzi, şi până pe terasele luxoaselor vile de peste apă, care adăposteau în garajele lor maşini scumpe, o ciocănitoare mică comunică prin „Morse”cu bătrâna sa gazdă:
– Ce mai veşti, poveşti unchiule?
– Ce mă-ntrebi pe mine nebunatico? Tu care zbori îmi poţi spune mai multe..
– Păi, continuă neobosită pasărea, alaltăieri îmi căutam hrana într-unul dintre copacii aflaţi pe cale de dispariţie din curtea Combinatului de ciment, şi am auzit o conversaţie dintre un francez şi un egiptean aparţinând patronatului Lafarge.
– Şi ce spuneau?
– Egipteanul confirma că a primit liniile de producţie, şi în curând combinatul care pare acum un cuirasat într-o rană, va fi adus curând în imersie, adică sub pământ.
– De ce minţi micuţ-o? De când ştii franceza?
– Mi-a tradus o rândunică voiajoare în ţările Magrebului…
– Aşa este, se băga în vorbă o veveriţă care dansa lambada de pe un copac pe altul. Am auzit şi eu discuţia. Mi-a tradus-o barza de vis-a-vis.
-Acum zisă un guguştiuc, parcă este „Titanicul” înainte de scufundare cu catargele frânte.
– Aiurea îl contrazise un castor care se căţărase pe mal şi auzise discuţia. De unde ştii tu de Titanic?
– Păi, răspunse guguştiucul, l-am văzut la loja de la Victoria, când rula filmul cu sala aproape goală, directorul fiind şi casier şi operator.
– Dar alte veşti nu mai aveţi, zise gorunul?
– Ba da, răspunse un porumbel călător. Ieri mă aflam pe crengile unui „frate”de-al tău, în curtea Colegiului Spiru, unde doi fraţi de-ai mei, tocmai veniseră din Moldova şi mi-au povestit grozăviile văzute. Ba, zise unul dintre porumbei, am fost martorul „schimbării la faţă” a preşedintelui care, cu cinism, răspundea moldovenilor amărâţi: „Cu apa până la gât şi discutaţi politică!”(când l-am văzut astă toamnă, se pupa cu toate babele şi promitea românilor raiul pe pământ. Dar acum nu-l mai recunoşteam! Veşnic furios, refuza dialogul, ba punea şi paza să îndepărteze presa. Dar mi-a plăcut de o învăţătoare care l-a pus la punct făcându-l să plece bombănind: „ţaţisme”.A pus paza să îndepărteze paza din jurul său.
– Iar eu, zise al doilea porumbel am văzut-o pe Elena Udrea când împărţea ciocolata din maşină, fără a coborî jos. Doamne! Vai de săracii români! Iar alaltăieri aflându-mă prim Ardeal am văzut-o îmbrăcată ca pasărea din teiul lui Creangă!…
– Ia mai tăceţi odată, îi întrerupse o barză. Ascultaţi la mine că sunt umblată şi am văzut multe şi iubesc această ţară în care mă întorc în fiecare primăvară(excepţie făcând verişoara mea din Padeş, care de ani buni nu a mai părăsit această ţară). Dar sărăcie ca acum nu am văzut niciodată. Şi pădurile au fost secerate, încât de abia îmi găsesc câteva crenguţe să îmi fac cuibul.
– Nu vedeţi zise un sticlete. Mulţi români au devenit păsări călătoare, luându-ne obiceiul.
– Şi eu zise o rândunică. Sufăr de telemanie. Stau pe pervazul ferestrei la Consiliul Judeţean şi mă uit la televizor. Astfel aud cum sunt batjocoriţi magistraţii şi de câteva zile îl văd pe Dan Diaconescu, împreună cu Cojocaru, căutând să le explice românilor ce bine va fi de ei dacă va deveni preşedinte. O fi oare adevărat, sau joacă rolul de demolator al PSD ş PNL?
– Uf!.. Se auzi un geamăt dureros murmurat de Jiu.
– Ce ai prietene întreba gortunul?
– Eu am ceva vârstă fiind născut în Neogen de tatăl meu Muntele. La început eram curat ca lacrima apoi… Şi până la Bechet mai e.
– Am văzut şi eu la televizorul unu locuitor care-şi lăsase fereastra deschisă datorită căldurii, că preşedintele acestor sărmani ai României are de gând să impoziteze şi pensiile. Şi întrebuinţează aceleaşi metode apuse în această ţară de 20 de ani.
– În urmă cu mulţi ani zise o barză ascultam într-o piaţă din Roma, discursul fostului prim ministru italian Lamberto Dini, care fusese şi preşedintele Băncii Centrale a ţării sale, că: „Statul trebuie să îşi păstreze rolul său în vederea asigurării unei vieţi decente oamenilor”. Mai spunea el: „Pieţelor nu trebuie să le fie permis să submineze politica economică a unei întregi ţări.”
– Bine că suntem păsări, zise o rândunică. Altfel ca oameni, nu ştiu, zău cum ne-am descurca.
– Să sperăm, zise veveriţa că românii s-au mai deşteptat şi mulţi nu mai vor să construiască viitorul pe ruinele şi amintirea unor societăţi nedrepte şi de mult apuse. De altfel au prins curaj înfruntându-i făţiş pe guvernanţi. Şi zicând aceasta o zbughi în sus.
– Gata! Stingerea, zisă falnicul gorun. Şi mâine e o zi.Ori v-aţi molipsit şi voi de la români şi ciripiţi şi noaptea politica?
Şi se lăsă o linişte deplină, întreruptă doar de paşii poliţiştilor comunitari şi de murmurul Jiului
Gh. Rădulescu
