În ultimele decenii, au apărut mai multe cărţi despre bolile şi misterul morţii poetului şi ziaristului de geniu, Mihai Eminescu. Cercetătorii infirmă legenda morţii poetului cauzată fiind de spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, după ce endocarditei de care suferea mai de mult, i s-a adăugat un erezipel care i-a grăbit sfârşitul. După cum se ştie, lui Eminescu i-au fost atribuite şi alte boli: nebunia şi sifilisul.
O parte din autori au ajuns la concluzia că Eminescu a fost un martir ucis la comanda francmasoneriei, o victimă politică,aceasta ca urmare, îndeosebi, a activităţii sale gazetăreşti, prin care dovedea o vastă informaţie istorică, economică, juridică şi politică. Intoleranţa, sinceritatea şi curajul de a spune adevărul cu orice preţ erau în prim-planul muncii sale istovitoare de gazetar la ,,Timpul”. Naţionalismul său de care era acuzat însemna, de fapt, iubirea de ţară şi de neam. Acestea erau comandamentele ce dominau forul său interior şi se revărsau atât în creaţiile sale cu caracter satiric cât şi în publicistica sa. De aici se trage şi dispreţul politicienilor vremii.
Dacă stăm să gândim mai profund, vom constata că soarta lui Eminescu este comună cu aceea a oamenilor de geniu. Un lucru este cert: Eminescu a fost un geniu înnăscut. După cum se ştie, geniile sunt personalităţi care se situează pe cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală, maeştri per excessum, creatori ai unor opere ce marchează un salt calitativ în domeniile ştiinţei, artelor, filosofiei etc. Cu semnificaţia noţiunii de geniu facem cunoştinţă încă din opera lui Platon pentru care creaţia artistică este o ,,nebunie divină”. Prin geniu, afirmă Kant, spiritul concurează natura. Această semnificaţie este preluată şi accentuată de reprezentanţii romantismului. După Schopenhauer, geniul se caracterizează printr-o dezvoltare a puterii intelectuale, afirmând că acesta este alcătuit din două treimi intelect şi o treime voinţă, pe când omul obişnuit, dimpotrivă,din două treimi voinţă şi o treime intelect, prin capacitatea de a sesiza generalul în particular, apropierea de copilărie, printr-o naivitate şi simplitate sublimă, obiectivitate, frunte înaltă, ochi frumoşi şi o uşoară umbră melancolică.,,Geniul, afirmă Schopenhauer, îşi face apariţia în epocă ca o cometă printre planete”, îşi jertfeşte interesele personale unui scop obiectiv, el îşi pune inteligenţa în slujba omenirii, trăieşte în condiţii mizere şi, deci, este nefericit.
Se pare că destinul, ursitele, acele forţe necunoscute care guvernează lumea şi hotărăsc fatal şi irevocabil tot ce se petrece în viaţa omului, se arată inconsecvente cu oamenii de geniu. Pe de o parte sunt foarte generoase, înzestrându-i cu însuşiri neobişnuite, chiar în exces, de neatins pentru omul normal, obişnuit, pe de altă parte, devin, dintr-odată răutăcioase, vitrege şi nemiloase în sensul că retrag tot ce le-au oferit tocmai când se află în plină efervescenţă creatoare, le întrerup anii puţini la număr şi astfel se năruie toate bucuriile şi împlinirile.
Dacă întreprindem o incursiune prin istoria artelor, a ştiinţei şi a culturii, vom întâlni destule nume celebre, care au intrat, în acelaşi timp, şi în istoria medicinei, a suferinţei.
Homer, cel mai mare poet epic grec, a cărui existenţă a fost pusă la îndoială, a fost orb. Sfârşitul vieţii unora a fost marcat de insanitate: Van Gogh, Gogol, Holderlin, Nerval, Nietzsche. Vincent van Gogh (1853-1890), pictor, desenator şi gravor olandez, a avut o viaţă plină de privaţiuni şi dezamăgiri. După o grozavă criză nervoasă, în 1889, anul morţii lui Eminescu, a fost internat într-o casă de sănătate la Saint-Remy, unde a creat peste 150 de tablouri şi sute de desene, purtând pecetea unei nelinişti ce-i măcina sănătatea, expresie a unor chinuri lăuntrice.
Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852), scriitor rus, prozator şi dramaturg, reprezentant de seamă al realismului, a avut acelaşi destin, precum al poetului neoclasic, german, Johan Christian Friedrich Holderlin (1770-1843). Gerard Nerval (1808-1855), scriitor romantic francez, încercat de mari suferinţe, nebun, se spânzură. Friedrich Nietzsche(1844-1900), filosof, filolog şi poet german, preocupat îndeosebi de probleme de etică, psihologie şi filosofia culturii, unul din gânditorii care au analizat criza,,civilizaţiei moderne”, scria cu mare uşurinţă, dând la iveală cărţi doar în câteva săptămâni, aşa cum Van Gogh picta un tablou în câteva ore. Ambii parcă ar fi presimţit loviturile destinului. Viaţa a doi mari artişti, Beethoven şi Goya, a fost atinsă de o cumplită surditate. Ludwig van Beethoven (1770-1827), genial compozitor german, a fost lovit de surditate încă de la vârsta de 29 de ani, afecţiune care a devenit totală după aproximativ un deceniu, împiedicându-l să mai cânte în public. Suferinţele cauzate de această boală şi multe deziluzii familiale l-au determinat să se izoleze de lume şi au făcut din el una din figurile cele mai patetice din istoria muzicii. Francesco Jose de Goya Lucientes (1746-1828), mare pictor, desenator şi gravor spaniol, autorul celebrului dicton, ,,Somnul raţiunii naşte monştri”, în 1792, este cuprins de o boală foarte gravă, necunoscută, care îl va lăsa surd aproape complet. Cumpără o casă lângă Madrid care va fi cunoscută sub denumirea ,,Casa Surdului”. Blaise Pascal (1623-1662), matematician, fizician, scriitor şi filosof francez, autorul unor sentinţe devenite celebre: ,,Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gânditoare”; ,,Dacă Dumnezeu nu există şi tu ai crezut în El, nu ai pierdut nimica. Dar dacă Dumnezeu există şi tu nu ai crezut în El, ai pierdut totul”, în întreaga sa viaţă, a suferit de nişte migrene îngrozitoare. Probleme cu sănătatea au avut şi poeţii romantici englezi: Byron, Keats şi Shelley. George Gordon Byron (1788-1824) a impresionat lumea literară europeană atât prin opera sa cât şi prin personalitatea lui cu viaţa-i excentrică de luptător proscris şi exilat, de inadaptabil şi de geniu neînţeles. John Keats (1795-1821), poet romantic englez, care a iubit viaţa cu mare pasiune, a fost măcinat de tuberculoză. Shelley, un apropiat al lui Byron, un mare liric al Angliei, ,,Shelley, inima inimilor”, cuvinte gravate pe piatra de mormânt, mai presus de toate a iubit viaţa, omenirea şi dreptatea. Firav de constituţie, cu sănătatea mereu şubredă, şi-a găsit moartea în apele Adriaticei, împreună cu fiul său, într-o mică navă proprie, având asupra sa un volum de poeme scris de Keats. ,,Triumful vieţii” fusese ultima sa poezie. Giacomo Leopardi (1798-1837), unul din reprezentanţii de seamă ai romantismului activ italian şi european, generalizează suferinţa sa individuală, agravată de o boală cumplită şi de o infirmitate şi o extinde asupra întregii lumi. Poetul se consideră, metaforic, o ,,Pasăre a singurătăţii”, trăieşte sentimentul durerii universale. Pentru el, duşmanii omenirii sunt Destinul şi Natura.
Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), scriitor rus, unul din marii prozatori ai literaturii universale, renumit prin arta de a suprinde dinamica vieţii interioare, în toată complexitatea ei, scria între crize epileptice.
Celebrul poet francez, Charles Baudelaire (1821-1867), autorul faimosului volum “Les Fleurs du mal”, un adevărat dandy al Parisului, un boem, la 21 de ani, când se afla într-o bodegă dintr-un cartier parizian, observă o tânără femeie mulatră, tata african, mama franţuzoaică, şicanată de nişte beţivi. Izbuteste s-o scoată din acea situaţie neplăcută, o ia de braţ şi pleacă cu ea. Se numea Jeanne Duval şi va deveni “amanta amantelor”, “blestemul vieţii sale”, în acelaşi timp una din muzele sale. Această actriţă de mâna a treia îi va da bani poetului aflat mereu în criză financiară. De la prostituate, pe care le frecventa într-o perioadă, s-a ales cu un sifilis, de care suferea şi Jeanne Duval. Baudelaire începe să bea peste măsură, să fumeze opium şi să consume laudanum, suferă un atac cerebral şi, în ultimii 2 ani de viaţă va fi semiparalizat. Moare la 46 ani.
Marcel Proust (1871-1922), scriitor francez, reprezentant de seamă al romanului psihologic bazat pe o introspecţie minuţioasă, obsedat de astmul de care suferea, a dus o viaţă retrasă, consacrându-se cu austeritate exclusiv creaţiei.
Nu puţine sunt numele celebre care, din varii motive, au pierdut ,,lumea vizibilă” şi au devenit ,,prieteni ai întunericului”. Ilustrul scriitor argentinian, Jorge Luis Borges (1899-1986), cel care şi-a imaginat ,,întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci “, a avut parte de acest destin, dar, pentru el, pierderea vederii a fost un ,,crepuscul lent “, ,,un proces care a început de când am început să văd , adică din 1899 “(de la naştere) . Bunica şi tatăl său au murit orbi ; ,,orbi şi curajoşi, iar eu sper să mor asemenea lor “.
În anul 1955, când a fost numit director al Bibliotecii Naţionale şi profesor la Facultatea de Litere din Buenos Aires, orbirea progresivă a scriitorului atinge un stadiu avansat, iar în 1959 orbeşte aproape complet. Cu toate acestea, continuă să publice numeroase scrieri, să călătorească şi să ţină conferinţe în SUA şi Europa . A demonstrat că orbirea este totuşi un mod de viaţă.
În conferinţa sa, ,,Cărţile şi noaptea “(,,noaptea “, o metaforă pentru ,,obscuritatea pe care o văd orbii “), Jorge Luis Borges întreprinde o retrospectivă asupra acestui fenomen ce s-a manifestat la mai multe personalităţi renumite din cultura şi literatura universală, începând cu cel mai presus dintre poeţi, Homer, a cărui existenţă fusese mai puţin probabilă, îndoială care a pornit de la faptul că şapte oraşe din Grecia şi-au disputat numele său .
S-a vorbit despre un alt poet, legendar, Tamiris, ,,învins într-o întrecere de către muze, care i-au speriat lira şi i-au luat vederea “.
În continuare, Borges ne oferă exemplul lui John Milton (1608-1674 ), unul din cei mai reprezentativi scriitori englezi din secolul al XVII-lea. Angajarea sa în lupta politică prin scrierea de pamflete îndreptate împotriva absolutismului , susţinând libertatea individuală şi Parlamentul ca singur reprezentant al poporului, John Milton îşi neglijează suferinţa de ochi avută încă din copilărie şi orbeşte complet la vârsta de patruzeci şi patru de ani (1652 ). El afirmă că şi-a pierdut vederea în mod voluntar , apărând libertatea:
,, O, Cyriack , azi , trei ani s-au încheiat
De când aceşti ochi, limpezi în afară,
Dar fără văz, lumina o uitară.
Nici soare-n ei, nici stele nu răzbat,
Nici chipuri, de femeie sau bărbat.
Nu-mi blestem, totuşi, soarta mea amară
Ci o îndur, cu-o inimă uşoară,
Urmându-mi drumul drept. M-ai întrebat
Ce-mi dă tărie ? Conştiinţa mea
De-a-mi fi dat ochii pentru libertate…”
Chiar şi în această lume întunecată a orbilor, Milton ştie să-şi domine această nenorocire şi scrie, dictând unor persoane, cele două capodopere: ,,Paradisul pierdut “ (1667 ) şi ,,Paradisul regăsit “ (1671 ) şi astfel se înalţă deasupra destinului său şi devine ,,prieten al întunericului “.
Un alt ilustru orb la care se referă Jorge Luis Borges este James Joice ( 1883-1941 ), un mare inovator în domeniul romanului modern, irlandez de origine , dar trăind mai mult în Franţa. Este autorul celebrului roman modern ,,Ulise “. Acesta declară : ,,Din toate câte mi s-au întâmplat, cred că cel mai puţin important este faptul că am rămas orb “.
,,Adevărul este – afirmă Borges – că Joice a lăsat această operă realizată în întuneric, şlefuind frazele în memorie, lucrând adesea la o singură frază o zi întreagă, iar apoi scriind-o şi apoi corectând-o şi toate acestea în plină orbire “.
În fine, trei directori ai Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires, toţi orbi: Borges, Groussac şi Jose Marmol. Trei persoane cu acelaşi destin: de ,,a vedea “ doar întunericul.
Aducând un ,, Elogiu umbrei “, Jorge Luis Borges precizează că ,,pentru misiunea artistului, orbirea nu este întru totul o nenorocire. Poate fi un mijloc de realizare “.
Aşa se întâmplă că unele personalităţi au reuşit să transforme un handicap în calitate, în sensul că se izolau de lumea exterioară, bunăoară cei cu surditate, spre a medita şi crea în linişte, Edison, care auzea foarte greu, fiind un exemplu. Şi exemplele pot continua.
În concluzie, se pare că măreţia se naşte din suferinţă, că orice durere se poate schimba în valoare (Malraux) şi nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul (Goethe), iar geniile, în majoritatea lor, pătrund şi în istoria medicinei.
Constantin E. Ungureanu
