Destăinuiri la ceas de seară (XIV) – Femeia ca o floare

149

Pentru viaţa mea, sunt singura responsabilă, trăiesc cum consider că merit şi nimeni nu trebuie să sufere din pricina mea. Cei dragi merită ce-i bun.

Consider că m-am maturizat şi nu mai pun la suflet orice mârlănie din partea oricui. Ripostez şi bine fac! De ce să sufăr numai eu? Cu trecerea timpului, m-am liniştit şi, spre consolarea mea, Sandy şi-a făcut de mai multe ori drum în interes de serviciu, dar eram sigură că mai mult pentru mine. Mă iubea tot aşa ca înainte şi după cele petrecute în camera hotelului, iar intimităţile între noi s-au repetat de mai multe ori. Era un domn şi constituia secretul sufletului meu. Oare s-o fi prins cineva de această dragoste desăvârşită, împărtăşită cu iubitul meu şi dusă până la capăt? Era întrebarea care nu-mi dădea pace.
Rezolv cu plăcere şi răbdare toate problemele familiale. De acum, nu mai eram singură. Adrian terminase cursurile la care a fost, era prezent în mijlocul familiei şi al grijilor. Este numit inginer şef la Trust – alt statut – şi nu va mai face prea mult teren, la câmpurile de sonde. Abia acum a înţeles cu ce m-am confruntat singură, cu doi copii mici, şi amândoi încercăm să recuperăm ce am pierdut. Mă complimentează mereu, pentru tot ceea ce am făcut şi fac, despre modul cum îi răspund sentimental în întâlnirile intime, deşi laudele lui mă dor şi-mi întorc „zgaiba”adulterului săvârşit.
La serviciu, treburile îmi mergeau bine, cu Sandy am întrerupt amabil relaţia, lăsându-l cu lacrimi în ochi. Deşi ne-am despărţit, când ne întâlneam el continua să mă laude de fiecare dată şi, obsesiv, fericindu-l pe soţul meu „că are o asemenea parteneră de viaţă”. Şi-n ochii mei se instalase ceaţa când simbolic i-am oferit sărutul de adio, ca ultimă petală din floarea în scuturare a Crinului Imperial. Ce greu şi dureros a fost momentul provocat deliberat de mine, dar trebuia făcut, fiindcă altfel se putea alege praful de cele două familii. Am considerat că durase destul şi a fost prea frumos ca să se termine prost. Nu mai suportam duplicitatea şi aveam şi o teamă interioară care mă copleşea, gândindu-mă la consecinţele greu de prevăzut, dacă Adrian ar fi aflat.
Mă îmbrac bine, elegant, nu mai încurajez niciun bărbat să mă mai curteze şi încerc să mă conving „că oricât de frumos este un bărbat străin de casa mea, tot soţul meu rămâne preferatul!”. (Va urma)
Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here