De câteva decenii, observăm / cercetăm şi ne bucurăm mai totdeauna de inspirata producţie de carte cu ţinută tipografică de invidiat, din plai gorjenesc până în zarişte cu avalanşă, producţie – îndeosebi, de poezie şi de eseistică – a uzinei „Ion Popescu-Brădiceni“.
Sub lupa noastră cronicărească punem de data asta recentul volum („trans- / post-modernist“) de poeme, Fluturi pe frezii, de Ion Popescu Brădiceni (2013) *, volum în a cărui structurare se relevă ciclurile (puse / nepuse pseudosavant sub cifre romane, ori sub titluri): Fluturi pe frezii (I, 12 poeme, pp. 5 – 33), 15 poeme adolescentine (dintre anii 1973 – 1977, adică dintre „principiile eticii şi echităţii“ / „tezele din iulie ’71“ şi cutremurul din 4 martie, ciclu căruia i se mai circumscriu încă 13; pp. 34 – 90), Addenda (I, cu 9 poem-secţiuni, pp. 91 – 98), Addenda (II – Turnul lacrimei şi Serile la Brădiceni, două ample poeme, pp. 99 – 110), Addenda (III, în două părţi: I. Poet al marilor sfiiciuni şi II. Răscoala necuvintelor, poeme: 32, pp. 111 – 132), Addenda (IV, 11 poeme, pp. 133 – 144), Addenda (V, cu amplul poem „de închidere polemic-teoretică“, Dialog trasarghezian între noul Adam şi Bătrânul Dumnezeu, pp. 145 – 148), cicluri urmate de un capitol de Referinţe critice (unde, în ordinea cronologică, din 20 noiembrie 1986 şi până în 2009, a recenziilor / cronicilor despre Ion Popescu Brădiceni, semnează: Ion Trancău, Ion Buzera, Toma Grigorie, Lazăr Popescu, Nicolae Brânzan, Vasile Sichitiu, Ion Horea, Vasile Ponea, Ion Cepoi, Zenovie Cârlugea, Virgil Dumitrescu, Al. Florin Ţene, Alex. Alexandru, Nicolae Diaconu, Horia Muntenuş, Andrei Popete-Pătraşcu, Victor Nicolae, Ion Pachia-Tatomirescu, Alex. Sfârlea, Theodor Codreanu, George Dumitru, George Mirea, Adrian Dinu Rachieru, Ion Şerban Drincea, Petru Birău, Ion Arieşanu, Gh. A. Neagu, Ioan Ţepelea, Marian Drăghici, Ion Soare, Ion Florea, Maria Bircu, Valentin Taşcu ş. a.; pp. 149 – 178), constelaţie de referinţe din care spicuim şi aflăm (pentru un profil / portret „Ion Popescu-Brădiceni“): că «este un rafinat anatomist al extazului» (Buzera, p.149), că «are resurse importante pentru exprimarea lirică» – după cum certifică volumu-i de debut, Sufletul grâului ( T. Grigorie, p 150), că «mizează – paradoxal – pe o simplitate aparentă şi încântătoare» (Sichitiu, p. 151), că talentu-i «este încununat de anvergura unui stil minunat, sobru, dar strălucitor, autocenzurat, construind minuţios intriga» şi că «nu se sfieşte să proclame, în plină insurgenţă lirică a limbajului poetic, dreptul la efuziunile sincere, necenzurate, care dau suflu volumelor sale de versuri» (Horea, p. 153 / 157 sq.), că «nu serafismul şi extaticul (cum greşit s-a înţeles deseori) caracterizează acest vizionarism liric, ci spiritul dolorific şi litanic, nevoia de spiritualizare a stării contingente, iniţierea ca interogare a Cuvântului» (Cârlugea, p. 155), că «autorul renunţă chiar la titluri, înlocuindu-le uneori cu cifre, neutre din punct de vedere semantic» (Diaconu, p.158), că «posedă o ştiinţă aparte de a descoperi limite tragice întru îmblânzirea-le, ori întru spargerea acestora doar cu fruntea…» (Pachia-Tatomirescu, p. 152), că transmodernitatea-i lirică stă «sub semnul recuperării Edenului (în tripla lui ipostază) […]; I.P.-B. pare să se fi întors la ecuaţia augustiniană a iubirii şi a libertăţii…» (Codreanu, p. 163), că «spiritul lui Villon vagabondează prin lumea poeziei sale; poetul pare obsedat de lunga epopee a cărţilor…» (Ţepelea, 170), că Ion Popescu Brădiceni «este în egală măsură un critic cu o bogată prestaţie chiar în sectorul poeziei; situaţia este fericită, deoarece criticul ştie să discearnă chiar asupra propriei creaţii» (Taşcu, 177) etc.
Transmodernistul erou liric popescian-brădicenian din volumul Fluturi pe frezii (2013) – mai la vale de a poetului declaraţie din care clar se vede că are «oroare de poezia mediocră», de vreme ce mâinile-i refuză să caligrafieze troheii, iambii, coriambii, dactilii şi alte picioare (metrice) «pe pielea fină şi caldă» a trupului cosmic al realităţii noastre de toate zilele («mâinile cuprind lacome trupul / mângâie şoldurile, încheieturile / şi nu scriu nimic pe pielea…» ; «mâinile frământă sânii şi pântecul, / pipăie însetate frumuseţea cărnii / şi nu scriu…» etc. – p. 122) – se avântă flutureşte (în constelate traiectorii romantic-paradoxiste) «pe frezii, / în Dicomesii» (p. 5), chiar dacă, în mereurit-clocotindele oglinzi, îşi zăreşte chipul ca de omidă («fluturi pe frezii, anemone sangvine, / fi-voi omida…» şi o «cumplită răscoală / declanşează Arheii» (p. 7 sq.), chiar dacă pare a fi pelasgo-frigian-midasicul «cavaler cu dar / de-a transforma tot ce atinge / în cub perfect…» (p. 9), cavaler ce, expresionist-paradoxist, îşi doreşte un pătrat (cu serie dinamică-n dreptunghi) ca locuinţă pentru al său trunchi «transtemporal, transpersonal» (p. 11), evident, întru trăirea eternităţilor cogaionice, ori îşi lasă arca (nu a lui Noe, ci «arca metanoia» – p. 14) peregrină pe apele galaxiei, până „expresia-i de-aed vibrează“, nimbându-i fiinţa la malul cu vad şi „sacră temă“ de „înspicare“ (cf. Cumeitate, p. 17), la malul cu jumătăţile îndrăgostite ale Androginului şi cu „transpoezie de crini“ (cf. Sonet în oglindă, p. 19; Două singurătăţi, p. 21; etc.).
Nu de puţine ori, aedul Ion Popescu Brădiceni intră cu elicopteru-i liric într-o fermecătoare întrecere cantitativ-calitativă pe muchea unui soi de poezie cu pista de decolare între reliefuri eminesciene, macedonskiene, argheziene, labişiene etc. («…deci nu sunt vesel. / Traiul lumii alţii lese-l.» – Doină, p. 30 sq.; «Hai să ne tăvălim prin fâneţe, / şopârlelor să le dăm bineţe / […] // Uite ce dansuri execută prin aerul / mirositor ca o biserică. / … / Într-un târziu, din cadavrele noastre, / se va desprinde o sferă eleuterică, / se vor elibera spumele / sacre. / Iar în lacre / oasele ne vor luci / ca fildeşii de elefant . / … / Stelele fixe căzut-au din cer / şi peste marele Kant.» – Sfera eleuterică, p. 33; etc.), evident, până la fântâna „fulgerată“ din privelişte / zarişte de fiinţă, unde, sublim şi întru catharsis, izvoarele i s-aprind («A căzut un fulger într-o fântână; / apa s-a aprins şi a ars ca pădurea, / pietrele s-au încintat şi s-au topit / ca săbiile de bronz…» – Fântâna fulgerată, I, p. 41 sq.), unde cumpăna-i „smuceşte lumina“ de „i se cutremură ciutura“, unde totul ia foc, devine vatră (de poezie expresionist-paradoxistă) în care tăcerea asimilează sângele…
Ion Pachia-Tatomirescu
