În situaţii grele pentru România, nefiind jurnalist de meserie, nu am simţit niciodată că ar trebui să am puncte de vedere, nu am dorit să vorbesc, nici să scriu. Nu sunt modest, nici timid, însă greutatea resimţită în unele momente a fost mai mare decât dorinţa de a comunica. Probabil a contat şi faptul că la noi sunt mult prea mulţi cei care au această tendinţă de a se băga în seamă cu orice ocazie care i-ar face mai vizibili, un carusel multicolor de păreri îmbracă degrabă şi întodeauna situaţii şi evenimente fireşti sau bizare. Şi parcă nu mai are rost nimic, oamenii au devenit pământ mişcător, ţara s-a înstrăinat, nimeni nu mai e interesat de nimic ce este în afara interesului său imediat.
În astfel de momente, nu îţi mai vine nici măcar să critici autorităţile, nici să crezi că tu eşti mai uman decât ei, mai inteligent, mai harnic, mai responsabil etc. Mai există însă un fel de solidaritate între cei rămaşi necontaminaţi, nu mă refer câtuşi de puţin la virusu’ lui liliac prăjit. Se nasc afecte şi reprezentări noi. În concluzie, până acum, am avut mai multe argumente să tac. De această data însă mi se pare că situaţia în care ne găsim este cu mult mai gravă, comparativ cu altele de până acum. Sentimentul este unul diferit, acela de a lăsa, la rândul meu, un punct de vedere, o părere asupra acestui moment…
Doar frica şi conştiinţa ne pot opri să facem lucrurile despre care credem că nu pot fi aflate dar ştim că i-ar putea afecta pe ceilalţi. Conştiinţa mai mult pe oameni, frica mai mult pe animale. Cu toţii ne-am putut face măcar o părere în deja zecile de ani care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989 despre calitatea umană a celor care s-au repezit în politica românească pentru a avea demnităţi, pentru a-şi simţi şi ei golul împlinit. Hoţii de profesie s-au călcat pe picioare cu complexaţii intelectual. De la un timp însă, pe lângă miza materială sau cea a ieşirii din anonimat, a apărut încă un orizont pentru devenirea acestor caricaturi politice – condiţia asumată de slugă, de curea de transmisie a unor stăpâni de stofă puţin diferită, stăpâni ai banilor comunitari şi, totodată, ai tot felul de ideologii care trebuie să invadeze socialul românesc, astfel încât acum geografia noastră e plină de papagali care îşi aleg coliviile din care încearcă să-şi ţină originalele, doar prin ticăloşie, discursuri. Plandemia imunizării şi pericolul unei democraţii răsăritene au scos toate leprele şi toţi sceleraţii la atac. Clasic, în numele binelui comunitar şi responsabilităţii individuale. Ambele au fost invocate pervers, împotriva evidenţei şi chiar a omului, în ultima instanţă. Urmarea: se desfăşoară astăzi un adevărat carnaval al escrocilor plătiţi de cei cărora le devin instantaneu ţuţări. Încearcă toţi să fie cât mai vehemenţi şi cât mai oripilaţi de ceea ce se întâmplă în paradigma normalităţii şi firescului, se autostimulează să creadă că este o chestiune de convingere. Probabil se tem că ar putea avea, la un moment dat, o urmă de conştiinţă… Au vrut să fie numaidecât o avangardă a puterii pe care o vor în România din ce în ce mai prezentă şi mai dură, doresc un control total împotriva celor care simt că a trăi liber sau măcar a încerca să trăieşti liber este o datorie. Faţă de Dumnezeu, faţă de ei înşişi, faţă de copii ori faţă de strămoşi, în funcţie de felul de a fi al fiecăruia, o datorie, nu e greu de înţeles, cel puţin la fel cu aceea pe care o simt ei atunci când îşi hălpăie recompensele. Mă aşteptam să fie aşa, politicienii noştrii îşi arătaseră de mult timp, cu asupra de măsură, condiţia, nu am resimţit surpriza, mirarea. Ceea ce m-a contrariat cu adevărat a fost proporţia ziariştilor care s-au vândut, cu sume mai mari sau mai mici, în funcţie de microfonul la care prestau, în funcţie de aspiraţii şi de graba lor de a se face utili noii ordini, care trebuie impuse mai degrabă cu forţa. Este evident că există o acceleraţie gravitaţională a răului, că nu mai e timp pentru acord şi nici pentru stimularea concepţiilor, cum este evidentă şi noua frică insinuată în om, blocajul psihic al protestului şi reticenţa oamenilor de a se apăra pe sine. Dar nu mai e timp nici pentru minciună. În acest context, ziariştii ar fi trebuit să fie lumini, nu parte a întunericului, ar fi trebuit să fie ai adevărului, nu ai minciunii, ar fi trebuit să fie ai pământului, nu ai măsurilor impuse de afară, ar fi trebuit să fie voievozi, nu mărunţi trădători pe câmpul de luptă. Nu voi înţelege niciodată câţi bani ar trebui să primească cineva pentru a se lepăda de tot, de poporului lui, de ţara lui, de lucrurile pe care le ştie, de ceea ce înţelege şi de ceea ce este de fapt. Câţi bani ar trebui să primeşti pentru a emite ideile şi pentru a lucra pentru interesele altora?! Măcar pentru asta ar trebui făcute publice sponsorizările, sumele din contractele de publicitate şi premierile din această perioadă. Să aflăm cât costă fiecare în parte sau cât au putut pierde cei care au rămas necontaminaţi. Mă aşteptam ca ziariştii să fi procedat precum intelectualii notorii ai României, să tacă, să nu se bage, aşa cum ştiu ei să se ferească de marile pericole, căci, nu?, istoria noastră e plină de învăţăminte. Dar nu, câinii de pază ai democraţiei sau dovedit a fi mai degrabă javre de serviciu ale dictaturii, indiferent de pretextul şi de forma invocate. Tot acest peisaj cu adevărat apocaliptic, lipsit de prezenţa Bisericii în câmpul tactic, deşi aceasta mărturiseşte că este o instituţie cu specializare în domeniu a vădit tot ce este mai infect în noi în materie de iresponsabilitate. Biserica a preferat să fie mai degrabă spectatoare, fără condiţia intrinsecă de a fi şi martoră, la acţiunile unui inamic uşor identificabil, de data asta nu şi-a mai putut ascunde goliciunea după copacul (ne)cunoaşterii binelui şi răului, ea a reacţionat doar când a existat riscul să fie cu totul umilită şi fundamental compromisă ca existenţă şi rost. Probabil, decidenţii ei s-au rugat mai mult în taină, întru nădejdea emasculării noului Cezar, şi nu e puţin lucru atunci când rugăciunea este una puternică. Putem fi de acord că aceasta este una dintre obişnuinţele ei, nu îşi riscă niciodată privilegiile, dobândirile şi drepturile materiale, lumeşti, dar să aştepţi minuni fără să faci nimic, să nu faci deosebirea între pretext şi intenţia reală, între viclenie şi discurs nu mi se pare tocmai o seculară înţelepciune. Excepţiile individuale cu atât mi se par a fi fost mai notabile. Deşi nu au fost puţine, cu siguranţă că nu au fost de ajuns. Nu le mai pomenesc aici, fiind convins că le va pomeni Dumnezeu. În asemenea situaţii, atitudinea asta contemplativă este în profundă discordanţă cu temelia Bisericii, jertfa. De fapt, chiar şi din punct de vedere teologic, este o non-relaţie.
Ca o certitudine primară, din tot ce a fost până acum, efectele pandemice ne-au potenţat laşităţile endemice. Chiar şi pentru factorul agresor, măsurile luate au fost, pe alocuri, riscante. Nu mă refer la reacţia maselor, aproape inexistentă, ci strict la cadrul legal. Şi atunci, mai mult infantil decât politic, pentru ca mascarada să nu aibă efecte perverse pentru manipulatorii ei, să nu conţină în sine riscurile juridice, oricum existente în condiţia sa din punct de vedere faptic, reprezentanţii din România ai puterii globaliste au hotărât să apeleze la tot felul de subterfugii şi şmecherii ieftine. Nu au adus nici măcar în lumina tiparului de la Monitorul Oficial hotărârile pe care le-au dat pentru binele nostru. Şi nici sufrageria din care le-au emis nu mai apare ca localizare. Acest jaf în materie de drepturi ale omului, drepturi dobândite în sute de ani, a trebuit să fie acoperit cu tot felul de prudenţe, de legi şi măsuri ilegale, nici măcar publicate, hotărâte de un grup de grofi, ca şi cum ar fi fost destinate vieţii de pe moşiile lor medievale. Instituţiile de drept ale statului român au funcţionat ca morile de vânt, doar la adieri. Chiar şi aşa, demnitarii nu au respectat acele puţine decizii, şi-au dus mai departe, ca nişte cioclii bine plătiţi şi bine protejaţi, poporul la groapă. Nimeni n-a ieşit din rând, nimănui nu i-a fost ruşine de el însuşi. Din acest punct de vedere, selecţia a fost bună, sita care i-a cernut a avut găurile potrivite. Politicienii noştri atât mai au de făcut, într-un apus la îndemână, să socotească prin lege că inteligenţa discriminează, în principiu, prostia, că adevărul este un pericol pentru interesul puterii, indiferent care este aceasta, şi că demnitatea este sursă de tensiuni în societatea anesteziată de concepte impuse şi de foste boli psihice ale căror manifestări au devenit onorabile prezenţe identitare. Realitatea, de data asta, îi poate ajuta.
Marius Marian Șolea
