Despre „Pasărea Dosoftei” a lui Alex Gregora – un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –

367

Complex şi complet – ca orice scriitor autentic care se respectă – Alex Gregora revine spectaculos în actualitatea editorială cu volumul „Pasărea Dosoftei” (Editura PIM, 2016). Şi fiindcă a practicat, în ultima vreme, şi meseria de cronicar literar, ba şi pe aceea de fervent publicist (ziarist), iată-l atent autocenzurându-şi noua carte de poeme transmoderniste prin excelenţă (întrucât se revendică din tradiţia miticoreligioasă, sacroprofană, a literaturii europene şi a celei române).

I-am solicitat să-mi încredinţeze mie printul de corectură. Acum am deja volumul pe masa de lucru. Am sesizat din start ispita triadei, cartea fiind subîmpărţită în trei cicluri: I. Poeme târzii, II. Pasărea Dosoftei, III. Dimineţi, amurguri, nopţi.
Debutul e – cum de altfel mă aşteptam – promiţător, căci poetul mizează pe tema însoţirii în moarte de către chiar Pasărea Dosoftei, care-i o pasăre-suflet sau pasăre-ghid, ori pasăre-zeu ca la egipteni. Iar ştiubeiul măsurat în umbre pare să fie însăşi originea poeziei, locul ei de ţâşnire sub forma unor sunete transcendente.
Iar această „Pasăre Dosoftei” n-are cum să se desprindă decât dintr-o samă de cuvinte neculceene şi desigur „din clipa cea mai prelungă/ dintr-un clopot cu limba de aur/ şi cu bătaia în dungă”. Dacă visează (când dorm oarecum, păsările visează categoric, ştiu asta fiindcă şi eu când am scris poezia „Pasărea Eminescu” – remarcată de Lazăr Popescu ca fiind antologică – n.m., I.P.B., am visat că, în vis, această stranie Pasăre Eminescu îmi dicta realmente poema ce eu doar am transscris-o – n.m., I.P.B.), Pasărea Dosoftei visează „într-o limbă păgână/ prin care trec stăpânitorii amurgului/ dintr-o teamă în alta”, dar şi dintr-o temă în alta, dintr-un motiv/ topos în altul.
Căutându-şi „despina unei singure rostiri”, fireşte Alex Gregora îşi află neverosimil de simplu propria voce auctorială sub semnul chipului cel îngeresc al Păsării Dosoftei; care chip se traduce transretoric într-o „iertată Psaltire” de păcatul ei de a fi acuzată de arbitrarietatea semnului lingvistic pe care volens-nolens se bazează până şi ea. Revendicându-se din dânsa, poetul columnist, component al Şcolii de Literatură şi de Spirit de la Târgu-Jiu, se angajează să-i corecteze defectul printr-o metaabordare adecvată noii paradigme transmoderniste (al cărei promotor sunt din 2002 încoace, în productiv tandem cu Theodor Codreanu – n.m., I.P.B.).
Şi cum eu însumi am semnat o carte de eseuri „Iona, în burta chitului” şi, în plus, o secţiune în „Raportul Iona”, tresar când Alex Gregora se ataşează şi el (in)voluntar de celebra temă soresciană a lui Iona, reverberată intertextual în auroral teritoriu liric labişian. Citez: „Şi mă rog ţie Pasăre cu clonţul de tei/ pe care şi-a depus o lacrimă/ tremurătorul de viersuri/ Dosoftei”. (Ce rimă grozavă tei-Dosoftei!)
Pe urmele lui Andrei Pleşu (cel din „Tratatul despre îngeri”?) poetul târgujian şi pe cele mult mai autohtone ale psalmilor lui T.Arghezi (citez: „Iar Pasărea Dosoftei e doar/ împărăteasă peste adierile de iertăciune/ ale psalmilor…” poetul se apropie, oarecum, şi de psalmii lui Şt.Aug. Doinaş ori de ai lui Paul Aretzu şi ai lui George Drăghescu.
Ce rămâne după această recitire a mea transcritică e aerul de permanentă reîntoarcere în primordiile creştinismului, reinterpretate prin excelenţă po(i)etic într-o „scriere cu miresme şi virgule peninsulare”. Mai rămâne – mă pronunţ edicteiuc – ştiinţa versului concomitentă cu a poemului şi impresia că, tot scriind critică literară, Alex Gregora şi-a îmbunătăţit tehnic facerea poemului, adică poieinul. Aceste „se adună într-o tiparniţă de chipuri cu asemănarea în coasta în formă de spirală”. Iar în poema ca atare circulă „un fel de sânge lunecos pergamentelor”, fiind mereu tributară religiozităţii şi aspectului de litanie.
Dar invenţia poietică a lui Alex Gregora rezidă în conlucrarea dintre spontaneitate şi reflecţie. Cu dar/ şi har/ poetul speculează acea stare precreativă, o nebuloasă iniţială care precede actul ordonator şi în care ideea poetică abia este întrevăzută. Citez, spre argumentare: „altcineva îmi scrie în palmă cu sânge, iar un biet ştiubei de aer mă învaţă cum să devin amurg/ şi totuşi între stările sângelui există una ce se aplică în numele Domnului ca o coroană de împărat în amintirea imperiului (al poeziei – n.m., I.P.B.) încă nerăsărit”.
Poezia nu poate fi numai raţionalistă, ea trebuie să fie extatică; ea trebuie să fie explozie iraţională (a subconştientului şi a eului închis sub influenţa lumii), magie, reunire a contrariilor sub semnul frumuseţii, măsurii, introspecţiei, contemplaţiei întoarse către interior, către lumea de vis a ideilor eterne. Consecinţa: poezia e introversie, intuiţie şi imagine, dublate de întârziere asupra senzaţiei simţurilor, de excitaţie reală a instinctelor. Iar poetul – Alex Gregora în cazul nostru – îl pune pe om în faţa omului şi celebrează din nou sărbătoarea împăcării naturii cu fiul ei pierdut, omul, şi a lui Dumnezeu, cu fiul lui, omul; în subsidiar rezidă un paradoxal amestec de linişte paradisiacă, de acalmie celestă şi de voluptate şi de cruzime, oferit, în doze homeopatice, colectivităţii care redescoperă religia iubirii, religia fericirii absolute (…), a reconcilierii delfice dinte Apollo şi Dionysos. Poezia – ca să conchid – are rol mediator şi mântuitor, ea este un substitut ideal al Edenului, pururea revendicat/ proiectat în transcendent de urmaşii lui Adam şi ai Evei, precum şi ai lui Cain şi Set.
O lectură comparată între Ted Hughes şi Alex Gregora mie nu mi se pare deloc hazardată. Ca şi englezul Ted Hughes, columnistul Alex Gregora scrie o poezie oarecum ermetică şi totuşi producătoare de mesaje consubstanţiale. Citez din „Făptura” versuri cu scopul de a ne ostenta cum scrie el: „voi scrie în pricini şi feluri/ despre apropierile în răsuflare/…/ voi scrie carpatin,/ voi scrie unul ca o lumină” ş.a.m.d. Scrierea e ca o numărătoare în ciuturi, iar poemele însele „se închină… icoanelor din ierburi albe/ aduse de departe/ şi din bucatele îngerilor”. „Câteodată poemele lucrează în pâinea/ dospită cu numele lui Dumnezeu/…/ câteodată poemele mele se schimbă/ în forme de cai înşeuaţi/…/ câteodată străbat clapele unui pian” (Pianul).
O asemenea poezie dispune de o fericită expresivitate, de fulgerări explozive, de reacţii meditative în lanţ.
Prelev(ez) din „Scriere” spre a fi totuşi crezut în consideraţiile mele singulare câteva remarcabile intuiţii. Poetul le scrie celor de demult căci în el ţipă un principe tânăr. Le scrie tuturor când cu asprime, când cu bunătate despre „întrecerea vânătorească/ premiată în rouă”.
În căutarea certitudinii şi a răspunsurilor meditative, poetul „are viclenia unui corăbier/ ce rânduieşte beznele în şuiere/ de vrăbioare/ ce i se lipesc plugarului de gleznă,/ boierului de genunchi, iar voievodului de inimă”; în poet „s-a răsucit/…/ gândul unui corăbier/…/ în extaz de vedenii”; poezia lui e rezidentă „în urmele albe lăsate de vapoare/ pe oglinzi iscodite de haruri/ şi pentru o clipă în ţipetele/ desenate de pescăruşii Domnului/ în muzici ademenitoare” (Lumea). Un transsimbolism reciclat se simte în fiecare joc cu condiţia de ne/muritor „în aerul primordial din galaxie”. Risipirea îi va fi o reintrare în lut şi „către încolonările fiecărui izvor/ învăţate să se alăture şi să asculte/…/ o învăţătură de rădăcină/…/ cu toate crengile împinse/ către cuiburile de stele” (Risipirea).
Ca şi limbajul lui Ted Hughes, şi cel al lui Alex Gregora este mai tensionat în melanjul de proză şi vers, un amestec – ne avertizează au(c)torul – „pictat pe ceramica interioară/ a cănii cu vin” (hristic?); ori străbătut de „nume dintr-o caligrafie necunoscută”; sau fiind „un cuprins dumnezeiesc/ al tuturor cuvintelor rostite”; şi în fine şlefuit „în poemul cetăţii”.
Poetul îşi asumă, ambiguu totuşi, rolul de zămislitor de noi mituri şi readuce în scenă aspecte ale poveştilor cu Dosoftei, cu Hristos, cu Egiptul antic, cu Maica darurilor, cu un tăinuitor, cu un bărbat legendar, cu vreun sihastru chiliast, cu „un urs roşu/ cu picioare de lebădă” (care e un animal fabulos, totemic), cu vreun înger „sârguitor şi tulburat/ ca un fald de mătase”, cu vreun „voievod înconjurat de obştea cea bună şi de toată suflarea de dinainte şi dintre două zile” (Noapte), cu vreun „faraon despicat în tăietura unei piramide” („Măsurile” – cu cele cinci măsuri ale sale de sânge – e realmente o bijuterie structurală – n.m., I.P.B.).
Tributar – repet, deopotrivă post- şi trans-modernismului – poetul târgujian întreţese, redefinindu-se, idei deja acreditate în insolite formulări afirmative şi intense semantic, deseori de o intensitate abruptă. Citez în acest context câteva texte edificatoare: „Poeme târzii”, „Păpădiile”, „Solia”, „Toba africană”, „Dumnezeu – înainte de intrarea mea în lume”.
În plus, tot ca şi Ted Hughes (vezi „Din cântecele lui KRA”) Alex Gregora dublează forţa imaginativă cu umorul amar, vizionarismul cu ecourile-reverberaţii ale unor reverii în esenţă metafizice. Privirea îţi taie recitirea precum lama scânteietoare a unei metafore-idei. Citez: „poate dealul se duce ca grâul/ în clopotul de rouă al dimineţii”; „trece îngerul ca o diligenţă de vulpi cu dantele din pulberi de stele/ înmărmuritoare”; „poeme târzii, cu închipuiri de păsări/ imense purtătoare de ziduri de biserici”; „poeme târzii, dimpreună cu bătaia unui clopot din închipuire de nuferi”.
Decantările solemne, solilocviale te implică meditativ, revăşite de mari nelinişti existenţiale.
Ca şi versul lui Hughes, şi cel al lui Gregora are plasticitatea trans(a)parentă a stropului de rouă, dar poemele sale sugerează, vai, tribulaţiile unei conştiinţe umane, capriciile şi dialectica devenirii acesteia, într-un al treilea mileniu ce se anunţă a fi cumplit. „Dosoftei” – metafora-titlu a cărţii, este „pasărea-om” „de-faţă/ cum e sângele în aripă” la ivirea de viers/ de pe urma celor căutate”, „e cursă lupilor şi legătură şerpilor/ oglindă cu pierderea luminii ca o corabie a zorilor/ preschimbată pe-o altă naştere”, e „cum un mormânt pieziş în ora cea dintâi” etc.
Mă opresc aici, regretând, însă adresând îndemnul de bună-credinţă, de a-i citi lui Alex Gregora şi această „alcătuirea poieticească”, aşezată sub „glia cu greieri din tabăra morţilor fără de chipuri”, sub semn de mântuire şi reînviere, ascultând, dimpreună „cum se prelinge, apa din bărbia,/ cerbului de fântână,/ cum se piaptănă oglinda în ciutură”, în timp ce „evlaviosul călău/ îşi ascute cuţitul/ în roua/ iscălită pe un clopot/ de bunul Dumnezeu”, Creatorul a tot şi a toate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here