Aflându-mă la Hramul Mănăstirii Lainici, deci, la Sărbătoarea «Intrarea Maicii Domnului în biserică», din ziua de 21 noiembrie 2022 și ascultând cu atenție cuvântul de învățătură al Preacuviosului Părinte Stareț Ioachim Pârvulescu, mi-a sclipit în minte gândul de a scrie un articol despre legătura de sfințenie dintre Maica Domnului și Muntele Athos,fiindcă Sfântul Munte Athos este «Grădina Maicii Domnului», o peninsulă cu lungimea de 60 km și o lățime ce variază între 8-12 km, un loc minunat unde se află o republică monahală unică, pentru că aici, de la o generație la alta, au fost adoptate tradițiile spirituale ale Ortodoxiei, păstrate cu mare grijă de călugări de sute și sute de ani, iar, acum, Sfântul Munte este considerat principala cetate a monahismului creștin.
,,Viață cerească li se va dărui lor și mila Fiului meu nu se va ridica de la dânșii”!
În decursul timpului, locurile pitorești ale peninsulei, țărmul cufundat în apele limpezi ale Mării Egee, Muntele Athos cu o serie de relicve creștine prețioase erau atractive pentru tot felul de invadatori, iar, pentru că în cartea sfântului Munte Athos există pagini de prosperitate și declin, totuși, nici un obstacol nu a putut opri lumina credinței. Din anul 883, în Republica monastică Muntele Athos a venit perioada de glorie, atunci când a urcat pe tron Vasile Macedoneanul, care a confirmat în decretul său dreptul exclusiv al călugărilor ce locuiesc în peninsula Athos. Ca să trecem peste valurile timpului în curgere unică, după eliberarea de ocupanții turci, soarta Muntelui Athos era neclară și la Conferința de la Londra din 1913, Rusia a propus să recunoască Athos ca stat independent, condus de Patriarhul Ecumenic, dar, Cinciul sacru al Sfântului Munte a rezistat și a emis un decret potrivit căruia călugării au recunoscut numai puterea regelui grec Constantin, iar, din anul 1923, prin Tratatul de la Lausanne, în Peninsula Athos a fost stabilită suveranitatea Greciei. În timpul războaielor mondiale și în timpul războiului civil din Grecia, monahismul din Athos a supraviețuit multor dificultăți și toate acestea au condus la o reducere semnificativă a numărului de călugări în cea mai mare parte a secolului al XX-lea, pentru că în anul 1971, populația Sfântului Munte a fost minimă de numai 1.145 călugări. De atunci, printr-o minune, a existat o creștere constantă a numărului de slujitori în monahism din Muntele Athos, iar, democratizarea Greciei și includerea Muntelui Athos în lista patrimoniului UNESCO, din ultimul sfert al secolului al XX-lea, au condus la o creștere accentuată a interesului pentru Sfântul Munte – atât în scopuri religioase, cât și în scopuri turistice de pelerinj. În momentul de față, Muntele Athos, în ciuda tuturor greutăților, cunoaște o altă etapă a renașterii sale, iar, la Sfântul Munte s-au adunat noi adepți, cărora călugării monahi pot să le transmită tradițiile Sfântului Munte și obiceiurile păstrate din generație în generație. Populația din Muntele Athos a fost reînnoită în zilele noastre de oameni de diferite profesii și vârste, inclusiv tineri cu studii superioare, pentru că toți au decis ca să devină parte a tradițiilor vechi de secole ale Muntelui Athos, iar, Cetatea ortodoxiei isihaste este acum puternică, așa cum a fost în cea mai plină lumină perioadă a istoriei sale! Până la venirea Maicii Domnului aici, Sfântul Munte Athos se afla în întunericul închinării la idoli, cu multe capiști idolești, iar pe vârful Athonului se afla idolul Apolon, fiind făcut din aur și având o înălțime uriașă. Se spune că atunci când era luminat de soare, se vedea tocmai de la Constantinopol, iar la acest idol veneau mulți și i se închinau, pentru că diavolii predominau și oamenii care locuiau în munte răspundeau la întrebările lor, dar mai întâi trebuia să li se aducă jertfe, chiar pe unii dintre copiii lor. Și acum se păstrează altare idolești, având pietre cu canal de scurgere a sângelui, pe care se junghiau copiii mici. Așadar, după înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului, au aruncat sorți să vadă ce parte a pământului li se va încredința pentru propovăduirea Evangheliei, iar, sorții Maicii Domnului au căzut să meargă pe pământul Ivirului, care acum se numește Gruzia. Preasfânta Fecioară s-a bucurat și se pregătea pentru plecare, dar i s-a arătat îngerul Domnului și i-a zis să nu se depărteze de Ierusalim, că țara ce i-a căzut se va lumina mai târziu, iar acum, să primească îngrijirea altui pământ, pe care i-l va arăta Domnul! Și astfel, Maica Domnului a rămas în Ierusalim în casa preaiubitului ucenic al Domnului, Sfântul Apostol Ioan, dar, plecarea ei a fost în felul următor: Lazăr, care a fost înviat de Mântuitorul Hristos a patra zi, se afla în insula Cipru, unde fusese hirotonit episcop de Sfântul Apostol Varnava și fiind în Cipru, a dorit din tot sufletul s-o vadă pe Maica Domnului, dar ezita să meargă în Ierusalim, ferindu-se de ura evreilor, care căutau să-l omoare. Așa că i-a scris Preasfintei Fecioare, rugând-o să vină în insula Cipru. Atunci, Maica Domnului a răspuns că va veni, dar să-i trimită o corabie, iar, atunci când Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan călătoreau spre insula Cipru, din rânduiala lui Dumnezeu s-a ridicat o furtună pe mare și corabia a fost dusă în apropierea Muntelui Athonului. Atunci, văzând frumusețea locului, Preasfânta Fecioară a cerut Fiului ei să-i dăruiască acest munte, ca să-l aibă ca moștenire și deodată s-a auzit un glas zicând: „Primește acest loc ca moștenire și în el își vor afla scăparea toți care vor să se mântuiască” și coborând Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan la țărm, diavolii care se aflau în idoli, au început să țipe înfricoșați, fiind siliți de puterea lui Dumnezeu: „Ieșiți în întâmpinarea Mariei, Maica lui Dumnezeu, la limanul lui Climent!”, iar, poporul, mirându-se și înspăimântându-se de cele ce auzea, a coborât la țărm să vadă ce s-a întâmplat și întrebându-se, ce fel de Dumnezeu a venit, fiind mai mare decât al lor. Idolul Apolon s-a prăbușit și s-a sfărâmat în mii de bucăți și aceasta i-a speriat și mai mult, pentru că ajungând la limanul lui Climent, au aflat pe Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan, care le-au vestit despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre răstignirea, învierea și înălțarea Lui la ceruri. Atunci, auzind toate acestea, oamenii s-au închinat adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos și au mulțumit Maicii Domnului pentru acest mare dar, apoi, s-au botezat cu toții și și-au sfărâmat capiștile și idolii dintr-însele. Maica Domnului i-a învățat, i-a povățuit și le-a zis că „acest loc îmi este dat mie de Fiul și Dumnezeul meu”, după care, binecuvântându-i, le-a zis: „Să fie darul lui Dumnezeu în locul acesta și asupra celor ce vor viețui aici cu credință și cu bună cucernicie și a celor ce vor păzi poruncile Fiului și Dumnezeului meu. Și toate cele pământești le vor avea cu îndestulare și fără multă osteneală. Viață cerească li se va dărui lor și mila Fiului meu nu se va ridica de la dânșii. Locului acestuia eu îi voi fi apărătoare și fierbinte mijlocitoare către Dumnezeu și pentru cei ce vor viețui aici”, apoi, Născătoarea de Dumnezeu s-a urcat din nou pe corabie, lăsându-i pe toți cu lacrimi în ochi de bucurie pentru marele dar pe care-l primiseră, dar și cu lacrimi de întristare pentru despărțirea de Maica lui Dumnezeu.
,,Pe acest Munte l-am ales eu dintre toate părțile pământului și am hotărât să-l afierosesc spre a fi locuință călugărilor și pustnicilor”!
După încreștinare, Sfântul Munte a ajuns aproape de pustiire, iar, când a rânduit Bunul Dumnezeu și Preasfânta Lui Maică, au început să vină unii bărbați râvnitori, care s-au nevoit și s-au sfințit aici, precum a fost Sfântul Petru Atonitul, care a auzit din gura Maicii Domnului următoarea făgăduință: „Părinte, în Muntele Athonului va fi odihna ta! Pe acest Munte l-am ales eu dintre toate părțile pământului și am hotărât să-l afierosesc spre a fi locuință călugărilor și pustnicilor și are să se numească «sfânt» și câți vor locui într-însul și vor voi să se lupte cu dușmanul obștesc al omenirii, adică cu diavolul, eu însăși voi lupta alături de ei, voi fi cu dânșii în toată viața lor, mă voi face lor ajutătoare nebiruită, îi voi învăța cele ce se cuvine să le facă și îi voi sfătui la cele ce se cuvine să nu le facă. Mă voi face lor mai înainte gânditor, doctor și le voi purta de grijă, atât pentru hrana și doctoria care întăresc și folosesc trupul, cât și pentru hrana și doctoria care împuternicesc sufletul; și nu-i voi lăsa să cadă de la bine și de la fapta lor cea bună.
Și aceasta o voi face în viața lor; iar după moarte, voi înfățișa Fiului și Dumnezeului meu pe aceia care cu iubire de Dumnezeu și întru pocăință își vor săvârși viața lor în muntele acesta și le voi cere de la Dânsul desăvârșită iertare a păcatelor”. Să reținem cu mare atenție, că această făgăduință nu o face altcineva, ci, Preasfânta și Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pentru cei care părăsesc toate și vin în Sfântul Munte și se încredințează în mâinile ei cele preacurate și preasfinte. O, cât de bogați suntem noi, cei care avem o astfel de Maică preabună și preamilostivă, oameni ai secolului al XXI-lea creștin! Cu timpul, se știe că pe Muntele Athos au venit creștini și s-au construit multe mănăstiri, schituri, chilii și colibe, au fost perioade în care Sfântul Munte a cunoscut o mare înflorire, iar, începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea, monahismul aghiorit intră într-o nouă fază, când Muntele Athos își dobândește caracterul său de ținut exclusiv monahal, cu granițe bine determinate, cu organizare administrativă proprie și cu capitala la Kareia. În secolul al IX-lea au trăit în Sfântul Munte două mari personalități: Sfântul Petru Atonitul, considerat unul dintre cei mai mari pustnici, și Sfântul Eftimie din Tesalonic, care a întemeiat o lavră monahală pe la mijlocul secolului al IX-lea. Primul sigiliu împărătesc datează din anul 883, din care reiese strădania monahilor atoniți de a-și asigura caracterul monahal al peninsulei. Împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul poruncește ca să nu fie deranjați în nici un fel, de nimeni, călugării din Athos. În anul 943, granițele Sfântului Munte sunt fixate definitiv, prin hotărâre împărătească, ele rămânând, în general, aceleași până astăzi. Numărul monahilor la sfârșitul secolului al X-lea era de 1000, iar în anul 1020 ajunseseră la 3000, după cum se spune în viața Sfântului Atanasie Atonitul. La numai 30 de ani după aceea, numărul călugărilor ajunsese la 6000, iar numărul mănăstirilor la 180. După căderea Constantinopolului (1453) numărul călugărilor a scăzut foarte mult, ajungând până la 1500. În Sfântul Munte Athos au fost totdeauna călugări de toate națiile, ei locuind în aceleași mănăstiri, fără să fie nevoie de zidiri chinoviale separate. Domnitorii români – moldoveni și munteni – au ajutat foarte mult Sfântul Munte, dar nu s-au gândit să înființeze mănăstiri românești, știind că ajută monahismul ortodox care este unul, ori din ce nație s-ar trage fiecare. Cu timpul, au apărut câteva mănăstiri populate în exclusivitate: una de ruși – Sfântul Pantelimon; una de sârbi – Hilandaru; alta de bulgari – Zografu, iar, numărul călugărilor a variat în funcție de perioadele istorice. În anul 1920, situația era următoarea: ruși – 4800; greci – 3900; români – 500; bulgari – 500; sârbi – 150; georgieni – 50, iar, într-un timp scurt, din 1920 până în 1970, numărul călugărilor a scăzut de la aproximativ 10000 la 1146, iar, din 1974 începe să crească ușor, ajungând la ora actuală să fie în jur de 2500 de călugări. Numărul mănăstirilor este stabilit la 20, iar a schiturilor la 12, numărul chiliilor nu se știe exact, deoarece au fost foarte multe părăsite și s-au dărâmat. Cele 20 de mănăstiri, în ordinea după care sunt așezate în catalogul mănăstirilor atonite, sunt următoarele: «Marea Lavră», «Vatopedu», «Iviru», «Hilandaru», «Dionisiu», «Cutlumuș», «Pantocrator», «Xeropotamu», «Zografu», «Dohiariu», «Caracalu», «Filoteu», «Simonopetra», «Sfântul Pavel», «Stavronichita», «Xenofont», «Grigoriu», «Esfigmenu», «Sfântul Pantelimon» («Russikon») și «Constamonitu».
Profesor dr. Vasile GOGONEA
