Despre întrunirile „ Junimii” din Casa lui Titu Maiorescu, pe strada Mercur, Nr.1(II)

513

Revista „Convorbiri literare” a apărut la Iasi, 1 martie 1867, având ca redactor responsabil pe Iacob Negruzzi. De la 1 ianuarie 1885, revista se mută la București odată cu Iacob Negruzzi, unde apare până în 1944. În 1893 Iacob Negruzzi își asociează un comitet alcătuit dintr-un grup de tineri, rolul important revenindu-i lui I.A.Rădulescu-Pogoneanu, apoi lui Mihail Dragomirescu. Din ianuarie 1902, revista este condusă de Ion Bogdan, iar de partea literară se ocupă fratele său, G. Bogdan-Duică, apoi D. Evolceanu. Din 1907, va deveni directorul revistei Simion Mehedinți, eminent geograf și literat amator, iar din 1924, Al.Tzigara-Samurcaș, critic de artă, ultimul director al „Convorbirilor literare” a fost I.E. Torouțiu, istoric literar. După o întrerupere de 26 de ani, începând cu anul 1970, apare la Iași o nouă serie de „Convorbiri literare”, o revistă mensuală editată de Uniunea Scriitorilor. Sâmbătă, 18 octombrie, Maiorescu scrie ultimul său jurnal; „În trăsură dus toate „Convorbirile literare” lui Mehedinți acasă, strada Racoviță 12”. Aflăm de la nepotul magistrului, Radu Rosetti, că Titu Maiorescu, când i-a predat lui Simion Mehedinți colecțiile, i-ar fi spus cu lacrimi în ochi: „Ich habe mein Leben beendet”. Titu Maiorescu despre Simion Mehedinți: „Din acest punct de vedere, după impresia mea, cel dintâi între cei tineri a ieșit Simion Mehedinți. Și idee, și simțire, și dicțiune și mai presus de toate, acel farmec al autorului care, după cele dintâi vorbe rostite, a subjugat auditoriul și-l face să se înalțe și să se coboare, să râdă și să plângă cu el parcă ar fi un singur suflet.”
„Întrunirile literare din strada Mercur s-au rărit sau au încetat cu totul”, afirmă Victoria Dragu-Dimitriu, după reintegrarea în profesorat a lui Maiorescu, după ce timp de 13 ani, întrerupsese cursul său de logică și filosofie.
Este necesar să menționăm că Titu Maiorescu a întrerupt activitatea sa de profesorat la Iași, în 1871 când a fost ales în Cameră. A desfășurat o activitate parlamentară de peste 40 de ani. După 13 ani de întrerupere, a fost reintegrat în învățământ în octombrie 1884, la Universitatea din București. După cum afirmă Simion Mehedinți, întrunirile din strada Mercur au fost înlocuite cu întâlniri cu studenții, invitați de profesorul lor, Titu Maiorescu, la el acasă.
„Junimea” își pierde suflul, avântul, elanul, însuflețirea de altădată. După 1900, „Convorbirile literare” nu mai sunt consecvente principiilor inițiale, deoarece vechea gardă dispăruse, Titu Maiorescu și Iacob Negruzzi se retrăseseră, alții trecuseră în lumea de dincolo, pe când noii redactori nu făceau față exigențelor. Transformaseră revista într-un amalgam științifico-literar.
La 31 octombrie 1909, are loc sărbătorirea retragerii din învățământ a lui Titu Maiorescu la București, iar pe 20 noiembrie 1909, la Iași. După sărbătorirea retragerii din învâțământ, pe 15 februarie 1910 are loc sărbătorirea împlinirii vârstei de 70 de ani într-un cadru festiv de proporții. P. P. Carp, luând cuvântul, a spus: „Știi pentru ce te iubește lumea așa de mult? Am să-ți spun eu. Pentru că tu ai fost un caracter. Pentru că atunci când au început unii și alții să batjocorească limba noastră românească, cultura noastră, tu ai avut curajul să te ridici cu știința ta contra lor. Lumea simțea că tu lupți dintr-un sentiment de datorie publică”. „La bătrânul Carp se vedeau lacrimi în ochi. El luă pe prietenul său și îl sărută în mijlocul adunării. A fost un moment de mare entuziasm obștesc.” Apare un număr ocazional, festiv al revistei „Convorbiri literare” cu 156 de pagini despre viața și opera lui Titu Maiorescu. Colaboratori: Simion Mehedinți, „Titu Maiorescu, Notițe biografice”; D. Onciul, „Titu Maiorescu și Academia Română” ; Barbu Ștefănescu-Delavrancea, „Titu Maiorescu – oratorul”; N. Filipescu, „Titu Maiorescu și politica”; Ion A.Rădulescu-Pogoneanu, „Profesorul Titu Maiorescu”.
După ce a adus toate „Convorbirile literare” lui Mehedinți acasă, Titu Maiorescu și-a vândut casa din strada Mercur și s-a mutat în Casa Racotă, Lahovari 7, la una din nepoatele sale, născută Bengescu, căsătorită cu N. Racotă. Radu Rosetti, nepotul lui Titu Maiorescu, după cea de-a doua soție, oferă noi informații: “A doua zi, când noul proprietar, Maria Costescu, a venit să-și ia în primire imobilul, vânzătorul (Titu Maiorescu), l-a întâmpinat cu un simbol: cu pâine și sare, și i-a spus: „Să nu uitaţi niciodată că, pe fotoliul acesta de la birou, a prezidat uneori întrunirile „Junimii” Vasile Alecsandri, că pe canapeaua aceasta, ne-a declamat Duiliu Zamfirescu „Harpista”, că pe covorul acesta s-a așezat turcește Caragiale, delectându-ne cu „Noaptea furtunoasă”, așa că, în sfârșit, nu e lucrușor împrejur să nu-l fi contemplat ochi de oameni înzestrați și inteligenți”.
Spre deosebire de Casa familiei Mandrea din strada General Berthelot, Casa lui Titu Maiorescu a avut un destin mult mai tragic. A trecut prin dureroase „avataruri”. Costeștii au vândut casa unei familii din Craiova, urmând Banca Chrisoveloni, care a închiriat-o unui fost ambasador țarist, apoi au locuit pe rând familiile: Gafencu, Brătescu, Romanescu. Apoi eleganta locuință a fost transformată într-un depozit al fabricii de becuri Tungsram. A trecut în patrimoniul Băncii Naționale, apoi al Casei Oștirii. „De treci pe acolo pe înserat, vezi geamurile murdare, fără perdele, din dărătul cărora abia se zărește o lumină oarbă, ai impresia că e o casă sordidă, destinată închirierii de camere mobilate”. Speranța lui Radu Rosetti că va fi transformată într-un „Muzeu al Literaturii” s-a spulberat. Această casă, cândva un focar de literatură și cultură, a supraviețuit până la începutul anului 1960, când a avut soarta tuturor caselor din jur, reprezentative pentru acea epocă, fiind rase de pe fața pământului, împreună cu impunătorul muzeu Atanasie Simu. În locul acestor case au apărut două blocuri în totală dizarmonie cu toate construcțiile din jur.
Din păcate, nepăsarea față de patrimioniul cultural se perpetuează și în timpul regimurilor postdecembriste. Simion Mehedinți, începând cu 1907, primise măreața dar și dificila misiune de a conduce mai departe „Junimea” și „Convorbirile literare” în casa sa din strada „Dimitrie Racoviță” 12. Cu referire la mentorul său, Titu Maiorescu, în 1910, Simion Mehedinți nota: „În toate vicisitudinile și peste toate vicisitudinile vieții, interesul pentru artă și literatură îi rămăsese ca lumina unui far neclintit.” Spre deosebire de Casa lui Titu Maiorescu din strada Mercur 1, Casa Mehedinți din strada Dimitrie Racoviță a supraviețuit, dar n-a avut un destin mai bun. În timpul regimului comunist, a fost rechiziționată biblioteca marelui savant Simion Mehedinți (1869-1962), creatorul și organizatorul învățământului geografic în România, publicist și literat, a fost distrusă, arsă în 1945, chiar în curtea casei așa cum relata o nepoată a marelui geograf.
Truditoarea scriitoare Victoria Dragu-Dimitriu oferă noi amănunte privind istoricul acestei case: „Intrată în administrarea Confederației Generale a Muncii, casa a fost umplută cu locatari întâmplători, pentru perioade mai mut sau mai putin îndelungate, iar familia Mehedinți a fost trimisă să locuiască în condiții grele, într-o mahala sordidă, împreună cu familia înrudită Giurescu, fiica savantului, Maria, fiind căsătorită cu istoricul Constantin Giurescu, apoi a fost primită într-o cămăruță de la biserica Mavrogheni. Salvarea familiei Mehedinți s-a petrecut atunci când, în țară, au venit niște geografi străini cu dorința de a-l întâlni pe marele geograf. Petru Groza, în situația aceasta, a fost nevoit să dea dispoziții privind reîntoarcerea învățatului ajuns la vârsta de 89 de ani, în casa lui, unde și-a trăit ultimii ani. Aflând de la Mona Mehedinți, nepoata savantului, că, deși casa „trecuse prin atâtea mâini, se păstrează întregi cele între 40 și 60 de cești de ceai care îi așteptau pe junimiști la întâlnirile lor.” Până la urmă, casa a fost donată de soția savantului Institului de Geografie al Academiei, folosit ca sediu și astăzi.
Adresându-se nepoatei sale, Simion Mehedinți îi spune: „Să ții minte cinci vorbe, cum le am și eu de la magistrul Titu Maiorescu – grozav lucru relațiile dintre oameni! Ăsta va trebui să-ți fie principiul conducător! Grozav lucru relațiile dintre oameni”!
În ziua de 31 decembrie 1913, Titu Maiorescu își prezintă demisia. Se retrage din viața politică. Regele Carol I îl îmbrățișează, spunându-i: „Ai fost nu ministru, ci prietenul meu!”. Titu Maiorescu suferea de o boală de cord, pe care o suportă cu stoicism. La aceasta se adaugă durerea pierderii celei de-a doua soții, Anicuța, într-un sanatoriu din Heidelberg, în 1914, după 27 de ani de căsnicie.
La 16 iunie 1917, Marghiloman nota: „Maiorescu este subit apucat de un acces de angină de piept destul de grav. I-am adus cam cu sila pe doctorul Hammer. Pe 1 iulie 1917, dimineața, la ora cinci, Titu Maiorescu s-a stins subit. A murit cu capul pe pieptul domnișoarei Neumann, domnișoară de companie a lui Maiorescu din ultimii ani.”
Eugen Lovinescu îi dedică întemeietorului criticii literare românești trei scrieri de primă mărime în istoriografia noastră literară, dă cea dintâi biografie spirituală, verosimilă a lui Titu Maiorescu: „Titu Maiorescu (1940)”, o monografie; „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943) și „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I, II, 1943,1944). Eugen Lovinescu pune accentul pe „Nevoia contacului cu publicul atât de profundă la un om a cărui calitate era arta cuvântului și tendința pedagogică a clarificării”. Evidențiază personalitatea lui Titu Maiorescu manifestată pe mai multe laturi: „Un om al datoriei profesionale, un mare profesor, de o punctualitate care constituie ea însăși o formulă de existență, un om politic fără pasiunea politică propiu-zisă, un avocat de afaceri atât cât îi trebuia pentru decorul vieții, un scriitor de mare talent și autoritar”, „un orator desăvârșit”, „un epicureu inteligent”. „Însemnările zilnice” timp de peste o jumătate de veac reprezintă o dovadă a conștiinței și a demnității personale, fidel principiilor formulate din tinerețe. Sunt calități prin care i-a impresionat pe contemporanii săi.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here