Între portret şi clonă. Atât „primenirea“ de semnificanţi întru catharsis, din volumul de poeme, Portret pe unghia pământului (2012)*, de Ana Drăgoianu, cât şi „absolut-noile avântări“ în cosmosul cotidian ale eroului său liric, ori, mai exact spus, ale eroinei sale din sublimul orizont al cunoaşterii metaforice, farmecă şi de această dată Distinsul Receptor de Poezie, „absolut-noi elansări“ printre „viruşii“ «programaţi / să ne intre în oase», făcând ca prin vene să ne circule «submarinele / cu traficanţii de rugăciuni», făcând să explodeze «ombilicul vecinului / de la etajul patru / [ce] nu şi-a plătit impozitul / pentru gargara cu muşeţel», făcând copiii să râdă pe când – eroina, nicidecum poeta – îşi leagă liric, «baticul bunicii sub bărbie» (Mă destăinui nopţii, p. 5), făcând, mai mult ca sigur, ca, «între piramida lui Keops şi lună», să nu fie «decât un răsărit sublim» (Pe frigul promis, p. 6), determinând «acordurile unui violoncel» să-i oprească «bătăile inimii», să i se umfle pieptu-i, «adunând iubirea mult visată», în vreme ce i se epuizează „depozitul” de aripi folosite la culesul stelelor «pentru restul păcatelor», în vreme ce îşi reazemă «sufletul de ultimul strop al ploii» (Nimeni nu avea lumina, p. 8), determinând «iubire[a] atemporală» (Capcana timpului tău, p. 11), până când o vede Dumnezeu «lângă fântână», cu «părul murdar de păcate / şi [cu] inima plină de spini», «ţinând Cuvântul în braţe» (Creşteai din mine Cuvânt, p. 12), Cuvânt-Unic-Fiu străbătător de Univers, determinând unghiul de fugă al morţii la „sculptorul“ în cristal, «trecut de a doua tinereţe», „sculptor“ specializat în cioplirea şi şlefuirea femeilor «cu aură purpurie» (Unghiul morţii, p. 14), determinând implantul de cipuri în arii agreste, fapt pentru care, în spirit pandur-ţânţărenian, nu sorecian (cum îi zice Jean Băileşteanu, în Cuvântul înainte, exact), «la marginea satului, / ţinea unul priponite / vieţile muritorilor de rând: / le planifica orele de masă / şi îi ştergea cu un burete uscat / din memoria cârciumii / supraaglomerate» (O pagină din istoria cărnii, p. 15), determinând „zile-ardei-umpluţi cu iluzii“, „noi identităţi“, chiar şi când «nu taie cuţitul carnea destinului» (Am o nouă identitate, p. 17), chiar şi când nu intră pseudocurcubeiele în „casa unui strop de rouă“ (cf. Casa…, p. 18), chiar şi pe când zace «în albul arsurilor» (p. 20), «cu un univers între inimă şi creier» (Spirale, p. 22), chiar şi pe când norii cad «în spirală / cu stropi de un roşu aprins / peste buzele dumnezeiesc de simple» (Călătorie, p. 23), „ca pământul din inima-i“, chiar şi pe când „se însoţea cu marea“ până într-un Octombrie târziu (p. 31): «s-a făcut întuneric peste gândurile mele / crengile aspre lovesc ferestrele sufletului / mă prefac şi azi că semăn cu vântul / trec de la răsărit la apus fără nici un regret // am inima de smoală şi ascult bătăile / parcă sunt lovituri de pumnal / în noapte când pietre mici se rup / din stelele ascunse în tăcerile toamnei // nu mă recunosc în păsări / mi-au căzut aripile / de blestemul venit din cealaltă viaţă / când vânam suflete // e mult prea târziu să privesc înapoi / un octombrie trist ca o săgeată otrăvită / în ventriculul stâng // ultima pulsaţie pe aleea din parc».
Eroina aceasta, războinicită Ioană d’Arc a plaiului liric, ori Ecaterină războinicită, sau Ipătească paşoptist-revoluţionară prin secolele nepaşoptiste, mai aflăm – la analiza „portretului“, nu a autoportretului „de pe unghia pământului“ – că are bunici-lucrători de pâmânt, «ce împodobeau uşile castelelor de gheaţă», că are o mamă-doică, «plătită / să ştergă creierul băieţilor» şi un tată cu «sânge regal» ce «se plimba prin grădină / cu sceptrul în mâna dreaptă, / ameninţând că arde căsuţele păpuşilor / din întregul ţinut», că ea, eroina lirică, s-a angajat „paznic la cimitir“, că zboară ca fluturii «peste oceane de sânge», că îşi plimbă «suferinţa / prin biserica neamului», că a traversat oraşul fără privighetori, în care «ninge cu nisip», că îi stă în putere – ca eminescian-romantic-lucifericului Dan / Dionis – să strângă în podul palmei universul-«sâmbure de migdală», că-i angajată în vindecare de popoare / „neamuri“, că printre „aruncătorii de grenade îşi scrie «testamentul / pe caietul vechi», moartea rupându-i colierul ideilor, ori că-i o «clonă perfectă“, produs al «unor factori nocivi», deghizându-se «în salvator, / un ins modern», dedublându-se pe când «ziua diavolul îşi face de cap», sau pe când «noaptea, îngerii îi sufocă pântecul» (cf. Strigarea, p. 32; Fluturii zboară peste munţi, p. 34; Cu Tine pe drumul Golgotei, p. 41; Zăpezile timplui, p. 48; Voi vindeca neamuri, p. 65; Aruncătorii de grenade, p. 77; Clona perfectă, p. 81) etc.
Despre nervoasa cutie metalică a lirismului, în complementaritatea volumului Portret pe unghia pământului se arată şi volumul de poeme Cutia cu nervi de oţel (2012)**, de Ana Drăgoianu, volum ce „se deschide“ prin poemul „de forţă“, dătător de titlu noului „întreg de poeme ca parte“ (spre a ne ilumina zalmoxian şi paradoxist, în acelaşi timp), poem ce-şi proiectează în „panoul central“ simbolul modernelor noastre limite tragic-existenţiale ca „spaţiu“ de ars poetica, simbolul unui labirint-cutie-cu-nervi-de-oţel, „labirint“ unde vocea actorială / eroică se mărturiseşte dinspre „uimirea profană“: «în golul imens răsturnasem cuvintele / zilnic le acopeream pe jumătate cu sunetele de la marginea vremii / aveam o vorbă ce se rostogolea peste liniştea din albul tâmplei / când mă strigau nebunii să mai pun o fisă tonomatului ridicam / braţele şi mă certau până la sânge / picuram pe dunga roasă a cutiei / rugina îmi strângea oasele în sacii de pânză ţesută la războiul bunicii // în recipientele de plastic nu se pun cuvinte / se agită făcând spirala să îşi ucidă umbra // el adormise pe capacul umflat de aşteptare / avea faţa palidă şi plină de sudoare / visase nopţile când amorul era unicul meu scop / nu vorbesc despre tinereţea maltratată de oamenii timpului meu / cred în etapele finale când leii şi verdele scapă din adâncul fântânii» (Cutia cu nervi de oţel, p. 7).
Liricul erou / eroina poematică se avântă de data asta printre alte reliefuri ale spaţiului „paralel-cotidian“, de-aici sporindu-şi corola cu noi „petale-făptuiri-cosmice / cosmicizate“, între caseta cu wolfram cerebral şi între îmbulzirea („coada de la cosmetice“) pentru o „promoţie de fond de ten“ cu speranţa ei de a-şi acoperi «frica de Dumnezeu» şi cu speranţa altora de a-şi masca «hoţiile din anii de secetă» (Nimic nou, p. 9).
Eroul / eroina poemelor Anei Drăgoianu „îşi croieşte“ «din noapte o singură pelerină / impermeabilă fără zorzoane în stil medieval», are curajul să-şi lase «un om de rând la intrare», ce «se ţine de stâlpul gardului de beton», un om ce «nu vede cablurile» prin care-i „conectată la principiul Yin“, «la întuneric», pe când «presiunea exercitată asupra cuvintelor sacre / măreşte viteza sângelui indiferent de celula în care eşti / prizonier» (În rol secundar, p. 8), observă «când poporul caută schimbarea unităţilor de măsură pentru / istorii închise în manualele uzate» (p. 9), observă «la pubelele obişnuite din cartierele mărginaşe [cum] pictorii leagă / modelele să prindă grimasele cu efect de siluire a timpului / trecut fără rost» (ibid.), vede «lucrătorii dezbrăcaţi de cuvinte» (Semn pe nisipul cerului, p. 10), «chitara nebunului din colţ» (p) şi cum «liftul încarcă suflete goale» (Braţe de sare, p. 11), ştie câte ceva despre «jurnalul pietonului analfabet» (p. 12), urmăreşte «bătaia firavelor aripi» (Prin timp, p. 13) ale lăcustelor ce-i intră în casă, ascute «limbile ceasornicului să bată în peretele universului» (Confuzie, p. 16), trage concluzia că «moartea ne uneşte în toate» (Incinerarea, p. 23), că «de război şi de dragoste e plină lumea» (Ziduri în deşert, p. 25), constată că «unui copac îi pleacă rădăcinile» (p. 24) când îndoiala i se strecoară «până la frunze», că «legătura ei de sânge cu lumea» (49) este „un beton din cuvinte“, că are «propria apocalipsă» (p. 54), că femeia-i jertfa zidirii din temelia lumii, că «femeia ce ţi-a îmbrăţişat universul», din „violet“, este în fundaţia omenirii, este «la temelia unei lumi tăcute / fără personalitate / cu domiciliul forţat între altar şi inimă» (Altă femeie, p. 55); mai constată că Adam, «soldat universal cu grenade în buzunarele sorţii» este «rob al cărnii şi[-al] încolăcirilor superficiale», «o singură piatră în fereastra timpului…», că Eva ilustrează «concepţia magică distribuită uniform de medicul estetician / cu vicii perverse şi pretenţii demiurgice», înţelegând prin «Cuvânt / carnea sufletului» (Pradă uşoară, p 56); şi toate aceste extraordinare evenimente i s-au revelat pentru că s-a născut «în ziua când Ilie biciuia norii / luminând uliţele satului» şi pentru că „la dezlegarea primei taine“, lângă ea «cuvintele se aşezau în genunchi / aşteptând botezul» (Calea şi Adevărul, p. 97).
Cutia cu nervi de oţel (2012), de Ana Drăgoianu, certifică istoricului / criticului literar faptul că poeta se află în pragul de aur al maturităţii creaţiei sale poetice, că-i deja o voce lirică inconfundabilă, puternică, de ales viitor, că deja a cioplit şi a finisat un remarcabil număr de trepte de la piramida-i „aztecă“ de Poezie pentru o zarişte a cunoaşterii metaforice.
Ion Pachia-Tatomirescu
