Departe, în lume, cu gândul la Dumnezeu şi la satul meu (II)

145

Seara, până să înghit ceva, mai, mai, să cad cu nasul în farfurie. Când a ajuns acasă şi Katy, eu deja dormeam. În ziua următoare, mami mi-a prezentat-o pe Tabitha, o mulatră din Tunisia. De cum am văzut-o, am şi atins-o cu vârful degetelor, apoi m-am uitat dacă nu cumva s-a luat negreala de pe ea.

– „Da tuciurie mai eşti, fată!” – am repetat în gând cuvintele bunicii. Pe tine te-o fi făcut mumă-ta cu şatra toată?! – mi-am zis apoi în şoaptă.

– Sara!

– Da, ce am făcut?!

– E şi ea om ca şi noi!

– Văd, numai că mi s-a părut cam afumată.

– Te rog să fii politicoasă! Cu ea ai să îţi petreci, vrei sau nu, de-acum încolo, ziua toată.

– Păi, vreo treabă, ceva de făcut, nu are?

– Nu!

– Atunci, să împletească ciorapi. Că asta făcea, pe vreme rea, mamaie.

– Nu, o să te înveţe englezeşte, franţuzeşte…

– Aaa, cum să îţi spun? Prea se osteneşte! Că eu ceva, ceva, mai ştiu. De la Tom.

– Cum?

– Motanul împăiat… Şi Jerry, partenerul său de şotii… Hai că-l ştii! Mami, şoarecele ăla mic şi deşucheat!

– Nu!

– De! Bine, dacă e nu, nu să fie! O să stau, cum zici tu, cu asta, ca şi mine, tuciurie. Şi o să învăţ… Mamă, ce am să mai învăţ! Cât nici n-o să-ţi vină să crezi!

– Ordonat, ca la şcoală, mami, dacă vrei să fii o frumoasă! Să ai casă, masă…

– Da? Adică da, dar la ce bune, dacă tot mâncăm din pungă, la fast food, rătăcind prin lume?

– Asta e modernitatea!

– În cazul ăsta, satul nostru, cu siguranţă, stabilitatea şi chiar mai mult.

– O să se destrame, o să dispară, ai să vezi! Ca şi pe-aici… Lumea-i acum un tăvălug. Globalizarea…

– Adică, vrem sau nu, cât mai multe gloabe? Păi, a lui Staroş abia se mai ţine pe picioare, tu ştii? Şi atunci?…

– E vorba de altceva, dar nu ai cum să înţelegi! Eşti mică!

– Mde?! Da, dar când o să fiu mare, îmi spunea mie mamaie, am să mă plimb prin sat, eventual, cu vreun bărbat, ca vodă prin lobodă! Asta pentru că ea, moş Gheorghe, baba Ioana se vor duce la iernat, ehe, departe, unde şi-a înţărcat mutul iapa, şi scaraoschii, potcoavele.

– Cum potcoavele?

– Aşa bine! Că o să-i înţărce şi lui caprele.

– Mă faci să râd. De-aia îmi vine, uite, na, să te mânânc! Ce m-aş face fără tine?

– Ai spune poveşti cu un Făt-Frumos, apoi aţi încăleca amândoi pe o şa şi…v-am spus povestea aşa.

***

Câteva zile mai târziu, mami a început serviciul. Lucra în timpul zilei, într-o agenţie imobiliară, iar după masă, în cinci zile din cele şapte, pe săptămână, o ajuta pe Katy, într-un bar, până după miezul nopţii. Când ajungeau acasă, de fiecare dată, îşi făceau duş, mâncau ceva, apoi cădeau frânte. De mine se ocupa Tabitha. De dimineaţa până seara, nu mă scutea din priviri. Chestiunea asta uneori mă scotea din sărite. Alteori, îmi dădea un motiv pentru a o tachina. Atunci, ba făceam buzele pungă, un fel de botic, pentru a le imita pe-ale ei, din naştere mai groase şi mai senzuale, ba îmi frângeam mijlocul şi scoteam funduleţul în afară pentru a fi ca al ei, bombat şi obraznic în ochii bărbaţilor. Faptul că ea nu înţelegea nimic în limba română, la fiecare gest al meu se amuza copios. De altfel, Tabitha era o fire blândă şi se purta frumos cu mine, numai că ea trebuia să respecte, zi de zi, un program convenit cu Maria. La ora ,,x’’, mă ducea la plimbare, la ora ,,y’’, mă scotea în parc, la fix ,,z’’ îmi dădea să mănânc. De două ori pe săptămână, la bazin. Acolo, nu eram de capul meu, ci luam lecţii de înot. În alte două zile, făceam gimnastică, sâmbăta, cu siguranţă, la spectacolul pentru copii… Totul, un fel de instrucţie împănată cu lecţii de engleză şi nimic mai mult. Când îi cântam pe deplin în strună, Tabitha mă alinta: ,,my baby, chicken little’’ (copilul meu, pui mic), şi-mi umplea patul cu petale de flori, înainte de a-mi pregăti somnul de după masa de prânz. La prima vedere, totul, pentru mine, ceva de invidiat, însă seară de seară, înainte de a spune ,,Înger ,îngeraşul meu’’, mai trăgeam o linie pe o hârtie ce o ţineam ascunsă în dosul pernei. Metoda o învăţasem tot de la moş Gheorghe, când îşi număra el găleţile de vin turnate în butoi, toamna, în timp ce îşi storcea strugurii… Doar o singură dată pe lună, Maria şi Katy erau libere şi sâmbăta şi duminica. Atunci, după mici socoteli financiare, plecam fie la Londra, fie de-a lungul coastelor de est ale Angliei. Deşi, de un farmec aparte, metropola mă obosea. Mă simţeam mai în largul meu prin satele de pescari din nord, de dincolo de Hull sau din preajma Sunderland-ului, chiar dacă acolo cerul era de un veşnic cenuşiu şi aproape că nu mai ştiai când e noapte, când e zi. La întoarcere, vorbeam la telefon cu mamaie. Atunci, parcă îmi simţeam satul la picioare, însă şi respiraţia lui moş Gheorghe, din ce în ce mai greoaie.

,,Până la vară, n-o să moară! – îmi ziceam în gând. – Că dacă da, am să-i tai mustăţile şi am să-l strâng de gât. Şi, în definitiv, ce a fost mult parcă a trecut. Acum se face primăvară şi fâl, fâl… Se întorc berzele.’’

– Mami, aici, în Anglia, cântă cucul?

– …Uite că nu ştiu!

– Şi nici pupăza?

– Dumnezeu ştie! Numai la asta nu m-am gândit! Dar de ce?

– Nu cred că ar suna bine. Chestiune de interpretare, de accent… Ăştia, parcă au veşnic prune în gură! Uite, mie mi s-a scrântit limbuţa de când cu… Şi dacă nu o să-şi revină, o să mi-o pună în gips.

– Ei, şi cu tine!

– Ascultă-mă pe mine! Aşa i-au pus gâtul lui Ciocea când ca căzut beat, în cap, din carul cu fân şi a rămas cu limba scosă într-o parte, mai mult de o zi şi jumătate.

– Şi?

– Şi-a revenit când i-a turnat popa grijania pe gât. Mamaie zicea că s-ar fi strâmbat moartea la el.

– Şi?

– Ăsta, Ciocea, cum e omul dracu, ar fi scuipat-o în gură! Şi cum puţea a băutură, aia cu coasa s-a îmbătat, apoi i s-a făcut de la burtă greaţă, i s-au întors maţele pe dos şi dusă a fost!

– Taci, că mi se face rău!

– Tot de la trăscău! Mai ales când nu ai măsură. Adică ţoi… Înţelegi, cinzacă?! Are şi mamaie una, o ţine mai la dos, sus, desupra de corlată. Că dacă o sparge, zice ea, s-a zis cu ordinea. Lumea toată, razna…

– Pe aici?…

– Pahare! Ţoiul o fi, probabil, la muzeu.

– E, se cinstesc stafiile cu el înainte de cântatul cocoşilor. Apropo, pe-aici nici ţipenie… Cocoşi, deloc?

– Ba da, la crescătorie.

– Da?! Păi atunci, bablele englezilor, de unde ştiu când să se trezească şi să dea în bobi?

N.Bălaşa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here