Delictul de nedenunțare

308

(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)
Despre Constantin Buzuloiu am mai vorbit incidental, viața lui, într-o anumită epocă de după cel de-al Doilea Război Mondial fiind împletită cu a multora din vremea aceea.
Era un bărbat înalt, voinic, cu o față brunetă, ochi blânzi și vorbire puțin cam dezlânată. Ca atitudine socială, un soi de utopist.
A crezut în bunele intenții ale rușilor față de români, după terminarea războiului. Eu n-am avut și nu am pic de încredere în acești bolnavi de lăcomie în stil mare, în acești maniaci acaparatori de teritorii și națiuni străine, spre a-și întinde la nesfârșit domnia subjugării și nedreptății, cu intenția rusificării altor popoare, pentru făurirea noului imperiu sub coasta căruia din nefericire trebuie să trăim noi românii.
Buzuloiu era un vechi socialist încă de pe vremea când fusese învățător în Basarabia. Chiar din acea provincie l-am văzut că visa la înfăptuiri fie irealizabile, fie lipsite de sens, ori valoare. A venit la mine la Chișinău cu un manuscris al unei lucrări didactice de matematică, spre a colabora s-o perfecționăm, urmând, firește, a o tipări. Lucrarea nu prezenta nimic original.
Asemenea fleacuri și încă mai bune, comiteau cu duiumul șmecherii din București, acel soi de escroci didactici care au tipărit, tipăresc și vor tipări mereu grație șperțului și legăturilor prietenești cu editorii, un fel de quasimanuale ajutătoare ale manualelor oficiale.
Lucrările nu sunt de mare folos, dar începătorii în meseria dăscălească le cumpără considerându-le un soi de ghid profesional.
N-am acceptat să colaborez la așa ceva, fiindcă n-am conceput să bag mâna nici măcar în buzunarul proștilor.
L-am revăzut pe Buzuloiu în Târgu Jiu, după război, prin 1945.
Eram gorjeni amândoi.
Făcea parte din conducătorii organizației socialiste din acest județ. A fost ales ca deputat al acestui partid, în cadrul Blocului Partidelor Democratice, deci alături de comuniști, în ”alegerile” istorice care au consfințit dispariția vechilor partide din politica românească, în 1946.
Îl întâlneam des pe Costică Buzuloiu în acel timp și mă miram de prea puținul său discernământ politic. Era mereu sigur că se putea trăi cu demnitate, în compromis cu rușii… Eu am rămas în atitudinea fermă: cu rușii nu se poate conviețui decât într-o falsă prietenie care se cheamă supunere fără crâcnet. Altfel, ocupația și tot cortegiul antinațional. Dar această a mea credință n-avea nici un rost și nici o valoare. Guvernul deja acceptase jugul rusesc. Desigur vina nu o aveau numai rușii. Răspunderea cea mare o purtau negustorii de peste ocean, americanii. Aceștia ne-au dat plocon rușilor, pe noi ca și pe celelalte state devenite comuniste în răsăritul Europei.
În acest timp, la început parcurgeam o epocă de tranziție politică, un fel de interludiu pregătitor al asasinării democrației prin sugrumarea partidelor politice din România.
Buzuloiu scotea și o gazetă în Târgu Jiu: Libertatea Gorjului, care n-a avut totdeauna o atitudine justă, iar în ceea ce privește gândirea și sentimentele, n-a fost prea românească. Nici nu putea fi altfel. N-ar fi trăit. I s-ar fi tăiat tubul cu oxigen financiar obscur și ar fi sucombat. Începuse presa dirijată, căreia i-a urmat cu tot atâta vigoare literatura cu tendințe pur politice, marxiste, adică o literatură moartă înainte de a se naște. Prin ea s-a creat vidul în creația artei literare românești, din 1944 și până în zilele noastre, timp în care, rar a apărut, nu se știe prin ce miracol social, vreo carte de valoare.
Timpul deputăției lui Costică Buzuloiu s-a scurs repede. A fost mai scurt decât se spera, adică mai puțin de patru ani ai unei legislații normale.
A urmat grabnic unificarea partidului socialist cu cel comunist, adică în fapt înghițirea și asimilarea sărmanilor socialiști de către întreprinzătorii comuniști dirijați de ruși, spre a avea în ei slugi fidele în România.
Unificarea s-a făcut în 1948.
Constantin Buzuloiu s-a trezit brusc.
Puteau trece la comuniști și socialiștii de ultimă oră, ca și indivizi care fuseseră ieri țărăniști, liberali, legionari chiar, oameni care nici nu știau ce este socialismul și care în genere nu credeau în nimic și se orientau după cum băteau vânturile profitului. Buzuloiu era un vechi socialist. Tot timpul îmi citase diferite nume de doctrinari și utopiști ai socialismului. El știa că o asemenea unificare nu era altceva decât devorarea partidului socialist. Și n-a aderat la unificare. A rămas în partidul socialist independent…
Act de neiertat, pe care urma să-l plătească scump.
Noua stăpânire abia aștepta prilejul s-o facă. Și motivul s-a ivit.
Nu peste mult timp a trecut prin Târgu Jiu un anume Lazăr Ștefănescu, învățător pe care Buzuloiu îl cunoscuse în Basarabia. Acesta umbla prin țară împreună cu alți visători, spre a înființa un nou partid politic care să lupte deschis împotriva comuniștilor înscăunați din ce în ce mai solid la putere.
Ștefănescu l-a vizitat și pe Buzuloiu, propunându-i să adere la noua organizație, deocamdată clandestină, și să ia conducerea pentru județul Gorj.
Deși aproape fără partid, fiindcă socialiștii săi, de frică sau din oportunism, dezertaseră aproape toți la comuniști, Buzuloiu n-a acceptat să se înscrie în noul partid al lui Lazăr Ștefănescu.
Acesta a plecat, dar pentru fostul deputat Costică, abia de acum s-a pornit ploaia necazurilor. Foștii lui tovarăși la alegerile din 1946 și-au arătat colții la cea dintâi ocazie. Iar ocazia ce s-a ivit a fost tocmai întâlnirea cu Lazăr Ștefănescu.
Naivul care credea că mai poate fi posibilă înjghebarea unui partid nou sub reala domnie rusă care admitea doar un singur partid, cel comunist, a fost prins și silit să-i spună pe toți acei cu care luase contact, fie că îl acceptaseră, fie că nu.
Buzuloiu nu primise, dar a fost totuși arestat și judecat pentru crima de nedenunțare a lui Lazăr Ștefănescu.
A executat un an de temniță grea la Beiuș, lucrând la forjă, de unde s-a întors calificat în meseria de lăcătuș.
Fusese totdeauna smolit la față. Ieșit din închisoare, semăna cu un beduin ars de soarele pustiului.
Suferințele îi pustiiseră de fapt mai mult naivitatea politică.
A revenit din închisoare și când ne-am întâlnit mi-am dat seama ce școală înaltă absolvise prietenul meu Costică Buzuloiu.
Revenise român normal.
Era convins că, înaintea unui utopic internaționalism, există o reală forță a neamului, a poporului tău, forță pe care înainte de toate s-o sprijinim și pe viabilitatea căreia să ne clădim viitorul.
Constantin Buzuloiu a fost profund afectat de aventura sa socialistă.
Închisoarea în care l-au trimis comuniștii l-a transformat într-un socialist român.
L-a impresionat extrem diagnosticul crimei ce i s-a pus în cârcă: ”nedenunțarea”.
Nimeni n-a știut până atunci că poate exista delictul de nedenunțare.
Oamenii aveau clar în minte că răspund în viață pentru ce au comis ilegal, nu pentru că au refuzat să comită ceea ce stăpânirea considera ca ilegal.
Fostul deputat a înțeles în sfârșit că în 1948 a trebuit să aleagă între a se urca pe un scaun mai înalt alături de șeful său Ștefan Voitec, intrat în marea horă comunistă, ori să-și plătească independența politică, suportând acuzația de ”delict de nedenunțare”. Dacă nu se inventa acest delict, tot i s-ar fi găsit altul. Neaderând la ”unificarea” celor două partide muncitorești, socialiști și comuniști, Buzuloiu era deja un condamnat.
*
De atunci, ori de câte ori văd pe cineva că deschide gura să-mi spună ceva, o comunicare ”interesantă”, îi strig cu toate forțele sufletului, inimii, creierului: ”Omule, nu grăi nimic din ce ar merita să fie denunțat, fiindcă nu vreau să ajungem amândoi să ne recalificăm în temnița de la Beiuș!”.
Și, ca să nu ai surprize, cel mai bine este să eviți efuziunile, sinceritatea, să nu te mărturisești nimănui niciodată și nici să asculți spovedaniile oamenilor…
Adică să devii exact ceea ce vor noii educatori ai maselor, modelatorii omului de tip nou lipsit de sentimente, lipsit de încredere, lipsit de curajul opiniei, adică un om neom.
Și atunci ai dreptul să te întrebi: ce fel de viață mai este și aceasta, dacă până și gândurile trebuie să ți le controlezi? Și e posibil oare acest lucru? Și totuși, dacă vrei să viețuiești, adică să vegetezi, trebuie să-ți controlezi până și conștientul, fiindcă poți vorbi în somn și vecinul de pat, urechea stăpânirii, te poate denunța ca depozitar al unor gânduri rebele și adio libertate.
Oare așa a conceput Marx rezultatele punerii în practică a ”măreței” sale ideologii, care, aplicată, a dus la suprimarea tuturor libertăților, afară de aceea a proslăvirii a tot ce vine de la cei ce au pus mâna pe puterea politică a oricăruia din statele așa-zise socialiste?
28 august 1976
SABIN VELICAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here