Eu, aşa, înţeleg datoria vieţii mele: s-o pun în slujba dreptăţii, a binelui, a moralităţii, a Neamului, până la zvâcnirea din urmă a inimii. Doamne, cât de rea-i lumea asta! Dacă ar fi în stare să înţeleagă şi să nu omoare entuziasmul atâtor tineri, ce departe ar putea ajunge! Am socotit că şcoala şi satul este câmpul meu de lucru şi am mai socotit că pot să aprind făclia unei noi vieţi. Voiam să umblu la sufletul omului prin orele de la clasă, dar şi prin activităţi extradidactice şi în special prin activităţi culturale. Am găsit tineri plini de entuziasm şi gata să asculte vorbe bune.
Gr. Pupăză, 1946
Au găsit de cuviință ca spre prânz să meargă împreună să găsească o mașină de ocazie care să meargă spre Arcani. Au oprit un camion și domnul Cătuț l-a ajutat să urce în cabină, a dat explicațiile de rigoare șoferului unde să-l ajute să coboare, a achitat costul călătoriei și și-au luat rămas bun.A coborât în capătul Arcanilor, la Zdrâncu, cum era cunoscut punctul respectiv, și a ales să meargă pe un drum de câmp, pe marginea Jaleșului. Era un moment în care drumul nu era circulat și nu a întâlnit oameni, oameni care-i puteau fi de ajutor. Mărșăluia spre Libertate. Era un marș dificil. Forțele păreau că se termină…se apropiase de casa cumnatului său, preotul Ion Giurgiulescu. Urma o etapă dificilă…să treacă râul Jaleș pe o punte incomodă. Se trezește alături cu un om, pe nume Coica. Era ciung de o mână și era și în vârstă. Ca să treacă apa Jaleșului, Gr. Pupăză ținut de mână, merge pe punte și Coica merge prin apă. A fost o soluție. Cineva le-a dat putere celor doi pentru a putea trece râul. A fost recunoscător acestui consătean, pe care l-a tratat cu mult respect și de câte ori se întâlneau își aduceau aminte cu zâmbetul pe buze. Acel Om cu o singură mână a fost de un mare ajutor într-un moment critic. Au ajuns la casa preotului Giurgiulescu, familie respectabilă şi numeroasă. A durat ceva timp până ce s-au bucurat de revedere. Iată-i, îmbarcați şi cei doi din şaretă erau priviţi cu îngăduinţă de cei care erau, din întâmplare, pe marginea drumului. Nu puteau să creadă…
Nu au realizat dacă drumul a durat mult sau puţin, fiindcă discuţiile între cei doi erau mai importante decât timpul. Calul, de care depindea timpul parcurgerii traseului şi-a făcut datoria cu prisosinţă. Fără a fi îndemnat cu biciul, care era pus la locul lui, calul a alergat grăbit, de parcă realiza şi el însemnătatea momentului. În aceste clipe, telefonul fără fir, care a funcţionat şi altădată ireproşabil, a fost mai rapid decât vehiculul pus în mișcare, ne-a adus la cunoştinţă că acel care plecase cu maşina Securităţii e pe drum, către casă. Mama mea a deschis larg porţile şi aşteptam, în mijlocul drumului, cu mare nerăbdare revederea. Ni s-a părut o eternitate până ce i-am zărit. Am rămas tot în mijlocul drumului. Parcă ne era teamă că vor trece mai departe. De astă dată deplasarea era la pas şi am rămas surprinşi de lumea ce-şi făcea de lucru pe la porţi, salutând cu simpatie pe cel care plecase, de ceva timp, din mijlocul lor. Am simţit bucuria celor mulţi şi simpatia lor. Mulţi au intrat odată cu noi în curte. Erau bucuroşi și fără frică. Văzând situaţia stării de sănătate a proaspătului sosit, s-au retras în linişte, dar cu gândul că vor reveni. A fost o solidaritate la care ne aşteptam. O solidaritate care ne-a dat putere, cu toate că situaţia era dificilă. Zile multe şi-a întâmpinat pe cei care doreau să-l vadă, stând în pat. Mulţi s-au perindat prin casa noastră. N-au avut teamă şi ulterior au fost răsplătiţi aşa cum am putut…Am uitat să vă spun de reacția câinilor…S-au strecurat printre picioarele noastre în cameră și au intrat sub pat. Cu toate că au fost invitați să părăsească locul nu au dat curs rugăminții. Destul de târziu, au ieșit și s-au așezat în fața scării. Gestul Câinilor a fost impresionant. Bucuria lor ne-a făcut să trecem mai ușor peste aceste momente, mai ales că în zilele următoare stăteau foarte aproape de ușa de la intare și nu au mârâit la cei ce ne călcau pragul…Era un semn bun.
Urmează momente dificile
Era grav bolnav şi mijloacele de recuperare lipseau cu desăvârşire. În multe zile mergeam la doctorul Ilioniu, medicul dispensarului din zonă, dispensar situat în casa lui Cuțui. Mijlocul de transport era carul ce-l aveam în curte, pe care mama mea îl pregătea cu grijă, întrucât Gr. Pupăză era foarte slăbit. Punea în car câteva pale de fân și peste ele un macat, apoi la jug, două vaci. În această formulă mergeam până la scara dispensarului. Drumul până în cabinetul doctorului era destul de anevoios. Era consultat cu grijă și la întoarcere eram mai voioși, prin faptul că medicul ne picura în suflet o speranță.Încet, încet, se reface şi cu sprijinul domnului învăţător Constantin Chiată este reîncadrat în învăţământ.
Revine la școală și la activități extradidactice
După multe încercări, în anul 1955 a fost încadrat la Şcoala Ceauru la catedra de matematică, iar din 22 septembrie 1956 este adus la Şcoala Corneşti, la catedra de limba română la clasele V-VII.A urmat cursurile de calificare ca profesor de limba română, istorie şi constituţie la I.P.C.D. absolvindu-le cu nota 9,36 în anul 1962.
Tot în anul 1962 a fost transferat la Şcoala Generală Arcani, la catedra de limba română. În anul 1965 şi-a susţinut examenul de gradul II, ca profesor de limba română, cu lucrarea „Problema mediocrităţii şcolare şi acţiunile ce se pot întreprinde pentru rezolvarea ei în predarea limbii române” obţinând nota 10 la centrul Timişoara.
Cu aceeaşi medie a obţinut în anul 1967 şi gradul I cu lucrarea de cercetare: „Atestări folclorice despre emigranţii locali în S.U.A., în primele decenii ale veacului al XX-lea”, lucrare recenzată şi notată de prof. dr. Mihai Pop.Ca activitate extradidactică deosebită după venirea la Arcani, se poate nota: Participarea în calitate de responsabil al brigăzii artistice şi agitaţie a Căminului Cultural Arcani şi al ansamblului folcloric al aceluiaşi cămin, cu aceste echipe la fazele raionale, regionale, apoi judeţene şi republicane, cum a fost în anul 1967, când au fost premiaţi cu „Dialog la distanţă”, iar cu „Dimierii de pe Jaleş”, la faza republicană.
În anul 1969, cu ansamblul folcloric al pionerilor a obţinut „menţiune” la Faza Republicană cu programul „Cântec străbun, nu te uităm”, iar în anul 1972 „Premiul special al M.E. I.”, la faza republicană cu programul „Pe Jaleş în şezătoare”.
În anul 1973, ca bibliotecar, a obţinut „Premiul special al Editurii Ion Creangă”, între cele 10.000 de biblioteci din ţară, participante la concurs.
În anul 1976, premiul I pe judeţ cu programul Ansamblului Pionieresc din Arcani, „Ni-i cuvântul nostru scump hrisov”.
În cadrul Filialei Târgu-Jiu a Societăţii de Ştiinţe Filologice din R.S.R. a susţinut o serie de comunicări din domeniul folclorului şi metodicii predării limbii şi literaturii române. De ajutor mare s-a bucurat din partea prof. dr. Cornel Cârstoiu, care l-a îndemnat să scrie și l-a protejat când a fost cazul. I-a rămas recunoscător pentru totdeauna.
Coautor al culegerii „Cântec din bătrâni” tipărită de Casa Creaţiei Populare Gorj, în anul 1971. În manuscris avea încă un material folcloric din zonă.
A fost 10 (zece) ani responsabil al Cercului Pedagogic al profesorilor de limba română de la ciclul gimnazial din centrul Tg-Jiu, unde a adus o valoroasă contribuţie la procesul de modernizare a predării acestei discipline, prin referate şi studii mult apreciate, având satisfacţia de a fi sărbătorit în şedinţă festivă în 7 noiembrie 1977, cu ocazia pensionării. Iată ce consemnează:
Am fost sărbătorit în cadrurul şedinţei Cercului Pedagogic al profesorilor de limba română şi Filialei Târgu-Jiu a Societăţii de Ştiinţe Filologice. Iniţiativa: inspectorului şcolar Ion Blendea şi a profesorului G. Lăzăroiu, secretarul Filialei. Masa la „Modern” a fost plătită de colegi. Adevărată cunună cu care încep anii de pensie.
Continuă:
„Alături de fiecare dintre noi creşte încă de când suntem în leagăn datoria vieţii noastre. Ferice de cel ce şi-o cunoaşte întreagă şi şi-o împlineşte cu toată puterea sufletului său ”.(V. Pârvan-Datoria vieţii noastre). Avea în manuscris lucrarea „Contribuţii privind dezvoltarea învăţământului din Gorj”, dată spre publicare Casei Corpului Didactic Gorj. În diferite ocazii şi-a arătat talentul oratoric şi nu de puţine ori a ţinut predici în biserică. A fost un pasionat al cercetării şi cunoaşterii trecutului. A adunat şi a pus la adăpost, spre a salva de la pieire, multe piese importante din zonă care să glăsuiască, despre trecut, generaţiilor viitoare. A iniţiat şi s-a ocupat în mod deosebit de organizarea Muzeului Sătesc Arcani, unde, pentru strângerea şi depistarea obiectelor de muzeu, a fost sprijinit de elevii Şcolii Generale Arcani şi de corpul didactic. Muzeul a fost aşezat în actuala locaţie în anul 1967. În anul 1969 a fost organizat, la Arcani, un simpozion naţional, privind organizarea unui muzeu, prezentând materialul intitulat: „Cum am organizat şi îndrumat activitatea elevilor în cadrul cercului muzeistic”.
Începând cu anul 1996, Muzeul Sătesc Arcani poartă numele fondatorului său, Grigore Pupăză. Muzeul este luat în reţeaua muzeistică republicană şi a fost trecut într-un Ghid semnat de domnul Bondoc. Muzeul a fost elogios apreciat de dr. Ion Vlăduţiu de la Institutul de Etnografie şi Folclor, de dr. Tancred Bănăţeanu, directorul Muzeului de Artă Populară al R.S.R., de Barbu Brezianu, Hary Brauner, precum şi de alţi specialişti în materie. A fost distins cu medalia „Meritul Cultural clasa I” şi titlul de Profesor Fruntaş, la care se mai adaugă încă şase diplome pentru merite deosebite în activitatea culturală. Ieşit la pensie nu a rămas pasiv, ci a continuat să scrie şi să participe la diferite activităţi de cercetare, purtând o corespondenţă cu toţi cei interesaţi. După Revoluţie s-a implicat în organizarea unor acţiuni culturale pe plan local şi judeţean. A avut satisfacţia noilor condiţii de a putea scrie fără a fi îngrădit. În anul 1997 a încetat din viaţă, în urma unei suferinţe de scurtă durată.
Material îngrijit de I.P.B. și Dan Gr. Pupăză
