Datini din Piscoiu, ieri, practicate, astăzi, aproape uitate

313

Pag 10 1Datina, de cele mai multe ori, se confundă adesea cu obiceiul. Aceasta este consacrată un timp şi devine tradiţie pentru o colectivitate umană, deci are o nuanţă arhaică, mitică, un caracter static, pe când obiceiul este un termen mai nou, dinamic, fiind întrebuinţat frecvent, în cadrul lui îmbinându-se melodii, mişcări, gesturi, mimă etc., jucând un rol important în dezvoltarea şi desfăşurarea vieţii colectivităţilor tradiţionale.

O datină ocazională, care se practică în satul Piscoiu din comuna Stejari, este „Răscrucitul vacilor”. Se mai întâlneşte în alte sate din Gorj şi în judeţul vecin Vâlcea.

În luna august 1971, Maria Stăiculescu, zisă Lina, de 67 de ani, ne relata cum se desfăşoară acest ritual pe care îl ştie de la o soră a tatălui ei şi „Se face pentru a se înmulţi laptele vacii, pentru a nu i se lua mana şi pentru că aşa s-a pomenit. Când o vacă fată pentru prima dată, este păzită de o femeie pentru a nu-i mânca viţelul sau câinii curăţaua. La faţa locului vine o femeie care se ocupă cu răscrucitul, face un cerc din crengi de alun, jugastru, măr dulce, lăstar de vie, barba caprii, păr, prun, corn. De gâtul viţelului se agaţă nouă covrigi din făină legaţi cu nouă feluri de fire, covrigii mici băgându-se într-unul mare. Vaca se mulge prin acest covrig şi prin cercul de roade. De cornul vacii se mai atârnă un covrig, care va fi îngropat apoi pe locul unde a fătat vaca. Covrigul prin care se mulge vaca este aruncat într-o fântână. Sunt aduşi şi doi copii cu părinţi care, în momentul când „vrăjitoarea” mulge vaca, ei zic, de trei ori la rând, „cucu”şi „răscucu”. Laptele muls, curasta, se fierbe şi nu trebuie să sufli în el că fuge mana”. Grija pentru mană este şi atunci când vinzi la bâlci un animal. Locuitorii din Piscoiu (îşi vindeau vitele la Târgu Logreşti, Hurezani, trecând pe jos peste dealuri, sau, cu căruţa, la Craiova) cred că, după ce ai vândut un animal, funia acestuia trebuie oprită de vânzător ca să nu dai mana din gospodărie. Pentru a-i păstra mana unei oi sau unui porc pe care le vând, femeile trec peste aceste animale, smulgând şi reţinând câteva fire de lână sau păr. Laptele nu trebuie să dea în foc pentru că „ crapă ţâţa vacii sau i se ia mana, iar dacă laptele a dat în foc, femeile pun sare pe foc pentru a arde sarea, nu mana”. În folclorul românesc, mana are o sferă restrânsă, cuprinzând regnul animal şi vegetal, iar prezenţa acesteia la fiinţe se face în funcţie de interesul omului pentru că o fiinţă poartă mana numai dacă este utilă omului. În cadrul răscrucitului, vaca poartă mana – o valoare creată de om pentru nevoile şi dorinţele lui. Am mai aflat de la Nicoliţa Peneşel că „ pentru a nu se deochea, când mulgi o vacă, după ce s-a terminat mulsoarea, este bine să introduci degetul în oală şi să ungi vaca cu el” sau „ când mergi să mulgi vaca sau când dai înapoi oala în care ai primit lapte „de pomană”, trebuie să pui puţină apă în ea tot pentru a nu se deochea animalul. Tot pentru deochi se leagă un fir roşu de coada vacii”. O altă datină se referă la vânzarea simbolică a copiilor. Dacă unei familii îi mureau copiii, gura satului spunea că aceasta nu are noroc la copii şi, când năştea un altul, îl „vindea”, cumpărătoarea îl trecea „prin sân”, ca şi când l-ar fi născut ea şi zicea: „Na, doi lei, ca să mi-l creşti mare!”. S-a întâmplat în 1948 şi în 1952 cu mine şi fratele meu Ilie, care am fost „cumpăraţi” de Nicoliţa Peneşel, o femeie care avea noroc la copii şi căreia i-am zis mamă şi am respectat-o ca şi când ar fi făcut parte din familia noastră. Cu toate că în sat numai cei bătrâni mai practică aceste datini, din păcate, odată cu societatea industrializată, cu modificările survenite în viaţa satului gorjean, folclorul local este, din păcate, încet, încet, părăsit şi uitat. Directorii căminelor culturale, mişcarea de amatori, cu voinţă dar fără fonduri suficiente, încearcă să-l păstreze, aducându-l pe scenă sub forma spectacolelor folclorice. O secvenţă semnificativă a existenţei sociale din Piscoiu şi din judeţ devine astfel un act artistic colectiv, destinat contemplaţiei estetice. Ceremonialul trece din spaţiul culturii folclorice în acela al culturii societăţii moderne, industrializate şi globalizate. Când aducerea datinilor şi obiceiurilor pe scenă este făcută corect, acţiunea poate fi un mijloc de conservare a realităţilor culturale româneşti condamnate la dispariţie. Cunoaşterea funcţionalităţii obiceiurilor tradiţionale face posibilă reconstituirea lor corectă în spectacole, dar acestea nu mai sunt folclor ci, aşa cum afirmă prof. Doina Comloşan (Doina Comloşan „Folclor românesc”,Timişoara, 1984, p.145), document exterior despre folclor. Profesorul Ion Zăvoi, în articolul „Folclorul şi cultura contemporană”, publicat în ziarul „Gazeta Gorjului” din 2 iulie 1971, da un citat din cursul lui Ovid Densuşianu, predat la Universitatea Bucureşti în 1909, în care arăta că folclorul nu dispare „Nu poate fi vorba de o dispariţie completă a folclorului vechi, ci numai de o reducere ori de o modificare a lui…Se pierd doar faptele şi aspectele care nu mai corespund vieţii şi concepţiilor despre lume ale oamenilor de azi”. Prin datini şi obiceiuri, prin păstrarea limbii şi a tot ce ne-au lăsat moştenire înaintaşii noştri, vom dăinui ca popor, ca naţiune, asigurând continuitate pentru generaţiile viitoare.

Profesor Gheorghe Sinescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here