Darul Lui Dumnezeu este apă vie !

215
untitledAceastă Pericopă Evanghelică a Duminicii a cincea din Penticostar, numită şi Duminica Femeii Samarinence, poate fi socotită o pilduitoare dovadă că ne aflăm sub razele binefăcătoare ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Cel care nu este doar tămăduitor sau vindecător de boli trupeşti, ci este şi Izvorul harului şi al adevărului, pentru că El cunoaşte îndeobşte viaţa acestei femei şi încearcă să-i arate că numai apa cea vie sau harul dumnezeiesc vindecă pe om de păcat, îi schimbă viaţa, pentru că îi transformă dorinţa lui după fericire trecătoare, momentană, fragmentată, în ceea ce înseamnă dorinţa de fericire veşnică, aducătoare de pace, bucurie şi trăire în iubirea sau comuniunea Preasfintei Treimi.
“Doamne, dă-mi apa aceasta, ca să nu mai însetez”! Această întâmplare aşează înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscând pe Domnul Iisus, s-a făcut cea dintâi misionară a Lui, pentru că Domnul, într-o zi de vară, venind din Iudeea şi mergând spre Galileea, trecea prin Samaria, unde se găsea fântâna lui Iacob. Ucenicii Domnului intraseră în oraş ca să găsească cele necesare pentru hrana trupului, iar Mântuitorul a rămas singur lângă izvor, dar, după o scurtă aşteptare, o femeie samarineană vine să ia apă de la fântână. Ea a tresărit văzând fântâna străjuită de un iudeu, de un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, şi după ce a scos apă, femeia a vrut să plece. Împotriva tuturor preceptelor Legii şi spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. Femeia a fost foarte mirată, pentru că nu se mai întâmplase aşa ceva, iar pe Omul încălca rânduielile tradiţionale, Îl întreabă: “Cum, tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia nu i-a dat apă şi parcă aştepta o explicaţie, iar Mântuitorul i-a spus: “De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Cuvintele îi păreau fără înţeles femeii samarinence, care, mirându-se, Îi zise: “Doamne, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar, Iisus i-a răspuns din nou prin cuvinte de taină: “Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viaţa veşnică”. Femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viaţă, o ispitea totuşi, şi zise, parcă iluminată de revelaţie: “Doamne, dă-mi apa aceasta, ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”, deoarece, pentru a gusta din apa cea vie, sufletul ei întinat de păcat trebuia spălat prin pocăinţă şi mărturisire.
Apa vie este credinţa cea adevărată în iubirea Lui Dumnezeu !
Pericopa ne învaţă că fără o pregătire prealabilă este cu neputinţă să înţelegi ce anume este această “apă vie” ca să o primeşti. Deci, cel dintâi lucru care se cere fiecărui om este să fie pregătit, să fi părăsit întunericul păcatului şi să fi intrat în contact spiritual cu Hristos, şi numai după aceea va înţelege ce anume este darul lui Dumnezeu, “apa cea vie”. Iisus îndreaptă cuvântul său către femeie şi zice: “Mergi de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. Femeia i-a răspuns: “Nu am bărbat”. De aici vedem că Mântuitorul, ca Dumnezeu atotştiutor, vedea şi cunoştea faptele, inimile oamenilor, ştia despre viaţa femeii, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii. I-a plăcut răspunsul ei, pentru că spusese adevărul. “Bine ai spus că nu ai bărbat, a spus Domnul, şi a început să-i amintească amănunte din viaţa ei păcătoasă ca dintr-o carte deschisă, fapte care urmau nu numai să-i stârnească interesul, dar să o facă să se angajeze fără rezervă în discuţie, ca într-o teamă sfântă, ca în faţa unui prooroc, dar, mai ales din dorinţa de a-şi lămuri unele lucruri pe care nu le înţelesese până atunci.
Poarta către Ierusalimul Ceresc
De aceea, impresionată la culme, sufletul ei năzuieşte să urce pe scara cea veşnic nestricată a rugăciunii spre Dumnezeu, iar, pătrunzând în sufletul ei cuvintele Domnului, apa aceasta a transformat-o pe femeie în cea dintâi misionară a Evangheliei Lui Hristos. Convinsă de acest adevăr, ea lasă vasul de apă la fântână, aleargă în grabă în cetatea Sihar, străbate uliţele şi strigă cu însufleţire: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristos?” Spusele ei i-au impresionat pe locuitorii cetăţii, pentru că şi-au părăsit casele şi au venit la fântână să-L vadă pe Iisus. Aşadar, adevărata credinţă este una spirituală şi universală, pentru că nu locul contează, ci contează oamenii care au credinţa cea adevărată în iubirea Lui Dumnezeu Tatăl, în adevărul vieţii veşnice descoperit de Hristos, şi în lucrarea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, va veni vremea când oamenii se vor ruga nu numai în Ierusalim, ci pretutindeni, în fiecare biserică în care este preamărit Tatăl, împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, şi astfel, fiecare biserică devine un “Ierusalim”, pentru că oriunde s-ar afla omul pe pământ, locul acela devine o poartă către Ierusalimul ceresc.
Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here