Cuvinte pentru fii

– Păcatele mele mă ascund de la faţa Ta, Doamne, după cum norii ascund soarele şi razele lui nu mai pot bucura Pământul!
– Iubirea milostivă, iubirea desăvârşită ce izvorăşte din armonia iubirii lui Hristos, kenoza cea smerită şi muzica raiului, ţin în echilibru Universul.
– Omul mândru n-ar putea merge în rai, nemulţumit fiind că este altcineva înaintea lui.
– Omul smerit se bucură pentru toţi oamenii ce intră înaintea lui in Rai, chiar dacă lui îi mai rămâne cel mai puţin însemnat colţ al raiului.
– Cine iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu iubeşte întreaga creaţie şi deci pe absolut toţi oamenii.
– Cine îşi critică semenii Îl critică pe Dumnezeu că a greşit făcându-i pe ceilalţi mai puţin perfecţi decât pe el.
– Unde este iubirea milostivă, acolo nu este mândrie, acolo este smerenie;
– Unde este smerenie, acolo nu este păcat şi unde nu este păcat, acolo este sfinţenie;
– Unde este sfinţenie acolo este asemănarea cu Dumnezeu, acolo sunt slujitorii lui Dumnezeu, acolo este Raiul („Unde voi fi Eu, va fi şi slujitorul Meu!”, spunea Domnul Iisus Hristos)
– Unde este iubirea faţă de aproapele, chiar duşman, acolo este asemănarea cu Domnul Iisus Hristos („O, Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!”- spunea Domnul Iisus Hristos).
– „Iertaţi vrăjmaşilor voştri, iubiţi-i şi rugaţi-vă pentru ei!” ne spune Domnul Iisus Hristos; noi însă spunem „Te iert dar nu te uit.” A ţine minte răul făcut înseamnă a micşora până la anulare iubirea şi deci asemănarea cu Dumnezeu. În pilda întoarcerii fiului risipitor, Tatăl îşi primeşte fiul ca pe un egal, îl îmbracă în haine bune, pune încălţăminte în picioarele lui, inel pe degetul lui, taie viţelul cel gras şi se veseleşte, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Nu îl mustră pentru a nu-l micşora în ochii lui, îl iartă fără a-l umili. Câtă iubire cuprinde iertarea Lui! Ce lungă şi anevoioasă este pentru noi calea de la iertare la iubire!
– Oamenilor le este cu neputinţă a-L cunoaşte pe Dumnezeu (pe muntele Tabor ucenicii lui Hristos nu au putut suporta strălucirea slavei Domnului, căzând cu faţa la pământ);
– Cu stăruinţă şi cu mintea curată omul îl poate găsi pe Dumnezeu în micro şi macrocosmos, în întreaga Sa creaţie. În spatele perfecţiunii creaţiei stă Creatorul ei.
– Cunoaşterea Celui Preanalt, peste puterile slabe ale omului, este posibilă numai prin Duhul Sfânt, iar harul Duhului Sfânt vine numai la cei cu smerită cugetare, după smerita kenoză. (Retorica întrebare a sectanţilor; „Ai cunoscut tu pe Domnul?” este, deci, infantilă.)
– Puţini şi dintre sfinţi au primit harul Duhului Sfânt (s-au făcut sălaş al Sfintei Treimi şi, prin Domnul Iisus Hristos, au trăit pe pământ în afară de pământ, în Raiul cel de jos), dar mulţi dintre cei care L-au primit L-au pierdut, nerămânând într-o perpetuă smerită cugetare.
– Ispita gândurilor nu este un păcat pentru că este de la diavol, şi nu depinde de noi, de noi depinde dacă le acceptăm sau nu, dacă ne dedulcim cu ele. De ispita gândurilor nu a fost ocolit nici Domnul Iisus Hristos, dar reacţionează şi spune: „Treci înapoia Mea, Satano!” şi nu i-o spune Apostolului Petru, ci diavolului care îl ispitea prin Petru.
– Ni se spune adesea: „Este mai mare păcatul să pofteşti, decât să păcătuieşti.” Mare eroare! În faţa gândurilor rele să ne comportăm asemenea unei oglinzi, care reflectă toată lumina şi nu păstrează nimic întru sine.
– Cea mai puternică armă împotriva Satanei este smerita cugetare, a-ţi ţine mintea în iad, (considerându-te cel mai păcătos dintre oameni) şi a nu deznădăjdui, (ci punându-ţi nădejdea în iubirea desăvârşită şi în mila mântuitoare a Domnului Iisus Hristos).
– Femeia care pierdea sânge (avea metroragie, probabil prin fibrom uterin), avea atâta credinţă şi smerenie că abia s-a atins cu sfială de poala hainei lui Hristos şi s-a vindecat în momentul acela. Oare noi trebuie neapărat să ştergem cu lenjeria noastră faţa sfintelor icoane sau a sfintelor moaşte? Nu ne-ar strica şi nouă puţină smerenie!
– Noi am suporta ca un cerşetor murdar să ne ia faţa în palme, să ne sărute pe gură sau pe faţă? Atunci cum îndrăznim a săruta pe gură sau pe faţă Sfintele icoane ale Domnului Iisus Hristos, ale Preacuratei Sale Maici şi ale sfinţilor!
– Ridicarea braţelor spre Cer în Sfânta biserică, pentru a primi harul Duhului Sfânt, este un act de mare curaj. Trebuie să ne pregătim prin post, priveghere şi rugăciune. O fac preoţii în Sfântul Altar când invocă pogorârea Sfintei Treimi, în timpul Sfintei Euharistii. Noi cei nepregătiţi, nemerituoşi, ar trebui să ne împreunăm palmele cu smerenie.
– Când mergem în audienţă la primar, ne putem întoarce cu spatele la el, deranjând desfăşurarea audienţei pentru a bârfi cu vecinii? Dar în Sfânta biserică, ce este casa Domnului şi în prezenţa Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a cetelor îngereşti şi a soborului tuturor sfinţilor, putem vorbi deranjând Sfânta Liturghie?
– Când dai milostenie nu ţine cont de aspectul celui care primeşte milostenia, considerând că-i poţi da orice, dăruieşte din ce ai mai bun şi mai plăcut ţie, pentru că ce dai, aceea vei avea în veşnicie.
– Este uşor a-ţi judeca aproapele, dar Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel care este fără păcat să arunce primul cu piatra” şi apoi care dintre noi se bucura când altcineva îi ceartă sau îi bate copiii sau pe servitorul său? Atunci cine este îndreptăţit a judeca un preot (poate vinovat, ca orice om), afară de Stăpânul său care l-a chemat la preoţie?
– Preotul duhovnic a primit mai multă putere de la Domnul Iisus Hristos chiar şi decât îngerii şi arhanghelii, fiind singurul care poate ierta păcatele în numele Domnului Iisus Hristos: -„Luaţi Duh Sfânt, celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi în Cer, iar celor care le veţi ţine, ţinute vor fi!”
– Mărturisirea păcatelor este totul sau nimic, este ceasul tău de sinceritate, smerenie şi pocăinţă, iar pocăinţa nu este selectivă, altfel este falsă, este mândrie camuflată. Un păcat ascuns şi nemărturisit le aduce pe toate înapoi, anulează sfânta mărturisire.
– Este infinit mai uşor a fi judecat şi iertat în prezenţa duhovnicului de Domnul Iisus Hristos pe pământ, decât la Dreapta judecată a lui Hristos la sfârşitul veacurilor. (Păcatele odată iertate nu ne mai însoţesc la Judecata de Apoi)
– La Sfântul Botez primim carte de identitate, de vieţuitori ai turmei lui Hristos, primim un înger păzitor, şi mai ales, primim haina de nuntă pentru a ne aşeza la masa Domnului. S-o ţinem mereu curată şi, dacă nu putem, s-o curăţăm cât mai des prin sfânta taină a mărturisirii păcatelor, pecetluită cu Sfânta Taină a Euharistiei, a împărtăşirii cu trupul şi sângele lui Hristos, a îndumnezeirii omului încă muritor. (este o greşeală a aştepta vârsta de 30 de ani pentru botez cum fac sectanţii, neavând ajutorul îngerului păzitor înainte de botez și, mai ales, cine le garantează că vor trăi cel puţin 30 de ani?)
– Trupul este muritor şi se întoarce în lutul din care a fost luat, dar îi satisfacem toate nevoile şi dorinţele: îl spălăm, îl îmbrăcăm în cele mai frumoase şi mai scumpe haine, îl împodobim cu ce avem mai frumos, îl hrănim cu bucate alese, îi potolim setea cu cele mai plăcute băuturi, îl odihnim şi îl recreiem 24 de ore din 24, toate zilele anului şi toată viaţa noastră, dar sufletului care este veşnic, cât timp îi dedicăm? Oare nu prea puţin?
– Dacă noi ne trecem viaţa fără a ne aminti de Dumnezeu decât la necaz şi atunci inconstant, oare Dumnezeu ar trebui să-Şi amintească de noi în tot ceasul?
– Nu-ţi însuşi proverbul: „Te faci frate cu dracul până treci puntea!” pentru că Satana va avea grijă să-ţi fie „frate” tot restul vieţii.
– Aminteşte-ţi de moarte şi de veşnicia ei în fiecare zi a vieţii tale şi atunci necazurile ţi se vor părea mai mici, te vei împăca mai bine cu lumea şi vei fi mai aproape de Cer.
– Cine nu-L are pe Dumnezeu de Tată şi Biserica Lui Hristos de Mamă, acela nu va cunoaşte Raiul.
– Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât, pentru răscumpărarea şi mântuirea ei, Şi-a trimis pe Unic Fiul Său drept călăuză şi jertfă. Oare L-a dezamăgit Domnul Iisus Hristos pe Tatăl Său din Ceruri încât a fost nevoie de alţi mesageri care să înfiinţeze noi religii?, sau aceştia sunt mesagerii înşelăciunii. Fraţilor, răul cosmic, Satana, este suficient de abil pentru a semăna similitudini şi asemănări viclene cu creştinismul, pentru a ne deturna de la calea mântuirii. Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, ne spune Domnul Iisus Hristos. Avem noi nevoie de o altă cale, de unirea tuturor religiilor, de o religie hibridă, alta decât Biserica lui Hristos? Îl putem noi corecta pe Hristos cu învăţături luate din alte religii?
– Cum se cheamă a te răzvrăti şi a înfiinţa noi secte aşa zis creştine, apoi a te lăuda cu tradiţia strămoşilor tăi? Oricum, primul dintre ei a fost un dezertor. Biserica este Hristos şi Hristos este unul singur. Un păstor este urmat de o singură turmă. Celelalte sunt oi rătăcite şi cad sub colţii lupilor!
– A-l aduce pe fratele rătăcit pe calea mântuirii se face prin smerenie, prin lacrimi şi prin rugăciune! Acest mod al iubirii şi jertfei pentru fratele tău este binecuvântat de Domnul Iisus Hristos. Prozelitismul prin forţă, prin cumpărare, crearea de avantaje materiale, are doar binecuvântarea Satanei! A rupe un creştin ortodox de la turma Domnului Iisus Hristos este un păcat asemănat uciderii lui.
– Nu este război în numele Domnului şi pentru dreptatea Lui. Războiul este o amăgire pentru dreptatea oamenilor. Dreptatea lui Dumnezeu este iubirea milostivă, desăvârşită, faţă de tot aproapele, este smerita cugetare, este pacea. „Pacea mea dau vouă!” Cu aceste cuvinte îi întâmpina pe ucenici Domnul Iisus Hristos. Singurul război care este acceptat şi iubit de Dumnezeu este războiul cu păcatul, cu viclenia Satanei, pentru câştigarea vieţii de veci şi durează întreaga viaţă pământească!
– Ne facem concesii încercând să părem obiectivi când spunem că „uneori mai şi greşim, doar suntem oameni! “Adevărul este că greşim mult prea des, dar mult, mult, mai rar recunoaştem şi ne cerem iertare!
– Ignoranţa nu este o scuză că am rătăcit calea mântuirii. Cine este vinovat că am citit cărţile pierzării şi nu cărţile sfinte, îndreptare pentru mântuire?
– Viaţa este un maraton al victoriei asupra morţii. Nu abandona şi nu-ţi irosi timpul! La capătul lui este Raiul.
– Nu denigraţi ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, merită orice preţ şi orice efort, doar este Biserica lui Hristos, este blazonul apartenenţei neamului nostru la Sfânta Ortodoxie. În ea şi în jurul ei ne vom aduna la Judecarea neamurilor de către Dreptul Judecător. Ne mândrim cu Palatul Parlamentului și de ce nu putem cu simbolul veşniciei neamului nostru. „Mă laud numai în Crucea lui Hristos!” spunea Apostolul Neamurilor (Sfântul apostol Pavel).
– Iubiţi Crucea şi semnificaţia ei! Este simbolul victoriei asupra morţii prin moarte jertfelnică. Este iubirea desăvârşită a Domnului Hristos faţă de întreaga umanitate, faţă de întreaga Creaţie, este blândeţea şi smerenia absolută, până la jertfa supremă. „Veniţi la Mine că sunt blând şi smerit!” ne spunea Domnul Iisus Hristos, iar noi îi răspundem cu: „Armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat nouă!” Cine nu iubeşte Crucea lui Hristos este asemenea fariseilor, prizonieri între literele, pentru ei neînţelese, ale Legii Vechiului Testament.
– Pentru atei. Dacă Dumnezeu n-ar exista, atunci nu ar fi nici viaţă veşnică, nici rai şi nici iad, totul s-ar termina aici, pe pământ. Ce ar mai reprezenta viaţa noastră, oricum prea scurtă faţă de existenţa Universului, deci noi ce am pierde?: practic nimic! Ne-am înfrânat de la vicii, plăceri egoiste, răutate, urmând calea moralei creştine, dar totul s-ar încheia într-o zi şi atât! Dar dacă Dumnezeu există, viaţa nu se opreşte aici, urmează veşnicia şi atunci… am pierdut totul!
– Iisus Hristos a existat şi există! Mărturie stă descoperirea urmei stelei care a luminat Naşterea, arhivele cu documentele acelor vremi care vorbesc despre viaţa, activitatea, moartea pe cruce şi învierea lui Hristos. Dacă Hristos nu ar fi înviat, nici noi nu am învia, zadarnică ar fi credinţa noastră. Dar însăşi existenţa şi dăinuirea creştinismului, a martirilor întru Hristos, a mărturisirii apostolilor şi ale sfinţilor părinţi care L-au cunoscut prin Harul Duhului Sfânt pe Hristos confirmă ÎNVIEREA!
Radu Cârstoiu Arbore