Problema pleacă de la imperfecţiunile lumii faţă de înţelepciunea divină primite de la răul din lume, de la lipsurile şi imperfecţiunile, care sunt de netăgăduit, din care nu fără intenţie le scot pe primul plan, o serie de gânditori, ajungând să conteste fie înţelepciunea, fie bunătatea, fie atât puternicia fiinţei acesteia.
Se alunecă adesea pe pantă pesimistă, văzându-se răul în însăşi structura intimă a existenţei, de unde nu-l poate înlătura nimeni. Iar, efectele unei existenţe creatoare inteligente par să nu se arate în lumea noastră cu toată măreţia ce ne-ar oferi în multe privinţe, aceasta fiind mai mult o iluzie a noastră. Dacă lumea a fost organizată de cineva, a fost defectuos organizată. Defectele ei de organizare apar cu deosebire în aşa numitele ateleologii sau distileologii (întocmiri contrare scopului, care s-ar găsi pe o scară întinsă în natură. În categoria acestora intră catastrofele naturale, existenţa unor regiuni pe suprafaţa pământului, care nu servesc la nimic, ca zonele polare sau pustiurile nelocuite, unele vieţuitoare a căror raţiune de existenţă nu se descoperă în nici un fel, ca paraziţii şi toate gângăniile, creaturile monstruare, unele organe şi formaţiuni, fără rost în organisme, enorma risipă de germeni de viaţă în procesele de înmulţire, cruzimea mare dintre vieţuitoare, lupta, durerea, suferinţa. Toate acestea vorbesc, se pretinde, în contra întocmirii finaliste a lumii şi, deci, în contra existenţei unui creator şi orânduitor inteligent al lumii. Unele obiecţiuni în contra înţelepciunii divine s-au formulat încă demult, tot pe aceeaşi bază a răului din lume, totdeauna au existat nemulţumiţi şi vor exista, ca şi eretici – şi perfecţiunile episcopale în creştinism au răspuns la vreme, şi răspund în faţa imperfecţiunilor lumii faţă de înţelepciunea divină, că lumea este lucrul mâinilor lui Dumnezeu. Măreţia, armonia şi frumuseţea creaturii reflectează măreţia şi frumuseţea divină. Întocmirea lumii vorbeşte despre înţelepciunea ziditorului ei. Bunătăţile văzute sunt oglinda bunătăţii nevăzute. Desfac înţelepciunea dumnezeiască, citim în lucrările făcute de ea, ca într-o carte deschisă tuturora. Sf. Apostol Pavel exprima cu claritate această idee: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu, puterea lui veşnică şi dumnezeirea lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. (Rom 1,20). Iar psalmistul exclamă: „Cât de minunate-s lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!” (Ps.103, 24). „Înţelepciunea ajunge cu tărie de la marginile lumii până la marginile lumii şi toate le întocmeşte prea plăcut” (întelep. 8, i, Sf. Scriptură cuprinde multe locuri în care se preamăreşte opera înţelepciunii divine, “chipul bunătăţii” lui Dumnezeu (întelep.7, 26), arătând, între altele, că făptura, în admirabila ei organizare, poartă pecetea înţelepciunii celei mai presus de lume. Mai mult, omul în general şi gânditorii şi poeţii în special au admirat şi admiră minunata orânduire a naturii, în care credinciosul vede oglindindu-se înţelepciunea şi purtarea, bunătatea Creatorului. Ca problemă de bunăcredinţă înfăţişată, ea nu dezvăluie revoltă, ci frământare, nu necredinţă, ci nevoie adânc simţită de lămurirea colegială, după care poate să urmeze neşovăielnică statornicie pe calea binelui şi perfecţiunii episcopale creştine. (Va urma)
