Cula de la Şiacu – Fragmente de istorie uitate de lume

56
siacu (5)Cula din Şiacu, comuna Slivileşti, este unul din multele monumente istorice care se degradează pe zi ce trece fără ca nimeni să facă ceva. Toţi se spală pe mâini, reprezentanţii Ministerului Culturii spunând că nu se poate face nimic, aceste monumente fiind, de fapt, în patrimoniul local.
Construcţia clădirii a fost începută în jurul anului 1818 de boiernaşul Răducan Cioabă. Cula a fost terminată, însă, în 1822, după moartea acestuia, de noul soţ al Zoiţei, Marin Chintescu.

Cula de la Şiacu este una dintre cele trei astfel de construcţii de pe teritoriul judeţului nostru care îşi păstrează forma originală. După unii autori, culele au primit acest nume din turcescul „kula” care înseamnă turn. Arhitectura lor a fost dezvoltată în feudalismul târziu şi răspundea necesităţii de apărare a micilor boieri şi de supraveghere a împrejurimilor. Aceşti boiernaşi nu îşi permiteau să întreţină o armată sau cetăţi fortificate aşa că îşi construiau cule pe ridicături de pământ, dealuri, în aşa fel încât să poată cuprinde cu privirea cât mai mult din zonele din apropiere.

Arhitectură originală
Cula de la Şiacu, împreună cu cele de la Groşerea şi Curtişoara sunt singurele care au păstrat arhitectura originală. Acestora li se poate adăuga, de asemenea, şi casa – culă de la Glogova. Rolul clădirii de la Şiacu a fost, la început, strict de supraveghere, refugiu şi apărare. Aceasta este construită pe trei nivele, asemeni celei de la Groşerea. Trecută pe lista monumentelor istorice, cula se află, însă, într-o stare gravă de degradare. Între ultimele două etaje nu mai există plafon, bârnele solide de lemn fiind singurele care au rezistat trecerii timpului. În cea mai mare parte acoperişul a fost distrus, acest lucru înlesnind intrarea ploii şi a precipitaţiilor, în general, care au făcut ravagii. În prezent, însă, monumentul a fost acoperit cu tablă, împiedicând degradarea şi mai rapidă a structurii.
siacu (8)Rol de apărare
De o frumuseţe ieşită din comun, clădirea încă mai impune respect prin arhitectură dar, mai ales, prin amplasament, de la balconul ultimului etaj putându-se cuprinde cu privirea până departe. Indiferent în ce zonă ai fi, în Slivileşti, imaginea culei de pe deal parcă te urmăreşte. Din păcate, cu cât te apropi cu atât realizezi că timpul şi nepăsarea au lăsat urme adânci în zidurile care cândva adăposteau suflete omeneşti în vremuri de restrişte.
Adăpost pentru animale
Omul este cel care şi-a lăsat amprenta, însă, şi la modul urât, pe această clădire plină de istorie. Parterul este folosit adesea de către oameni pentru adăpostirea animalelor, în timp ce pereţii, mai ales cei de la ultimul etaj, sunt folosiţi pe post de „tablă de scris” pentru tinerii îndrăgostiţi sau nu numai, care consideră că un zid vechi de două sute de ani este locul cel mai potrivit pentru scrijelituri şi însemne.
O ruină în locul unui punct turistic
Singurul lucru care ar putea salva acest monument, ca şi pe toate celelalte din judeţul nostru, este investirea de fonduri pentru reabilitare dar, mai ales, găsirea unui scop acestor clădiri. Trecerea lor în lista monumentelor istorice nu rezolvă cu nimic faptul că, în afară de câţiva istorici pasionaţi, nimeni nu se mai interesează de povestea pe care zidurile ar putea-o spune. Ceea ce ar fi putut deveni un punct de atracţie turistică nu este, acum, decât o ruină. Autorităţile nu s-au gândit la o variantă de folosire a acestui loc şi nici oamenii cu dare de mână nu se arată interesaţi. “Investim, dar pentru ce?”, ar putea întreba aceştia. Cu timpul, reabilitările ar fi din nou perimate. Atâta timp cât construcţiile de acest fel nu sunt luate în folosinţă de către cineva sau de către o instituţie, care să le folosească, efectiv, într-un fel, vremea va trece din nou cu crăpături şi ziduri picate. Este păcat că un monument cu o arhitectură originală şi veche se ruinează pe zi ce trece fără ca cineva să intervină.
Dorina CIOPLEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here