Cu Arafat, despre Masa Tăcerii!

În primele zile ale lunii iulie 1989, liderul palestinian Yasser Arafat a sosit iarăşi în România. Şi această vizită era neanunţată, aşa cum se întâmpla întotdeauna în cazul său. De data asta, în Bucureşti era o efervescenţă politică deosebită. Chiar la mijlocul săptămânii 6-12 iulie, în Capitala României urma să se desfăşoare reuniunea Comitetu-lui Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, cu participarea tuturor ”granzilor” din ţările socialiste europene, în frunte cu Mihail Gorbaciov.

De fapt, şedinţa respectivă avea să fie şi ultima a Pactului de la Varşovia, în care începuseră să se clatine serios liderii partidelor comuniste din statele membre. Cum am aflat mai târziu, de la interpreta de română a lui Todor Jivkov, bulgarii plănuiseră să-l înlăture chiar în timpul conclavului de la Bucureşti. Însă, în ultimul moment, se pare, la presiunea KGB, care conducea totul, au renunţat la idee. Doar până în septembrie.

Dar să revin la Arafat, subiectul rândurilor de faţă. După întâlnirea sa cu Ceauşescu ce a avut loc luni, pe seară, şi a durat destul, am mers la reşedinţa de la Lac să am o discuţie cu el şi apoi să pregătesc un articol pentru revista ”Lumea” la care lucram. Acum, în mod ciudat, indicaţia de ”sus” suna clar: să stau cât mai mult cu el şi să manifest un interes deosebit pentru orice voia să discute. După partea oficială, în care Arafat a spus ce doreau să audă sau să vadă scris slugoii politruci bucureşteni, înainte să trecem la diverse, ”Raisul” palestinian mi-a spus tranşant că „speră să reuşească ceva extraordinar cu Ceauşescu”. Atunci n-am înţeles ce voia să spună cu asta. Abia în 1993, mi-am dat seama că Bucureştiul trebuia să aibă rolul oraşului Oslo în negocierile israelo-palestiniene.

La un moment dat, a venit vorba despre biografia lui Arafat. Mi-a povestit multe lucruri interesante pe care nu le ştiam. M-a întrebat din ce zonă a României sunt. I-am răspuns că din Oltenia şi, cum pe zidul din spatele meu se afla o hartă în relief, m-am ridicat să-i arăt zona. Bodyguardul lui a sărit ca un arc. L-am calmat şi i-am indicat lui Arafat Balşul pe hartă. La care el a răspuns: ”Oltenia… Acolo nu e Masa Asurzită?” Am fost derutat. Ce ”masă asurzită”?! De fapt, aşa tradusese interpretul numele de ”Masa Tăcerii”. Ne-am lămurit repede şi am început să vorbesc despre ”perlele” brâncuşiene din Târgu Jiu. Evident, atât cât ştiam eu, luat pe nepregătite. Într-un târziu, Arafat a zis, oftând: „Ce păcat că nu pot vizita asemenea frumuseţi!” Naiv şi surprins, l-am întrebat de ce nu poate face aşa ceva. Mi-a răspuns sec: „Vizitele mele, oriunde merg, sunt foarte scurte! Apoi e vorba de motive de securitate!”

La despărţire, i-am promis că, a doua zi, îi voi oferi poze cu Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului. Am mers seara la Agerpres şi l-am implorat să mă ajute pe prietenul Traian Prosan, fost, o bună bucată de vreme, redactor-şef adjunct la ”Flacăra”, un coleg cu o inimă de aur, atunci redactor-şef al redacţiei Foto. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pozele erau în mâna lui Arafat. Mi s-a părut, sau aşa a fost, dar, privindu-le îndelung, ”Raisul” palestinian avea o licărire specială în ochi.