Cronica plastică – Ziua Înălţării

166

1Mihaela Galenski chiar s-a apucat de pictură. Expune la Galeriile de Artă ale Municipiului Târgu-Jiu. Vehiculează concepte fiind, cum altfel, o conceptualistă. Elementele unei geometrii subtile ori la vedere subconotează masele de culoare, în contorsiunile sau simplicităţile desenului.

Oricum, după Picasso, Braque, Dali, Kandinsky, Mondrian, Newman, Reinhardt, Malevici, Albers, Klee, Rothxo, Delaunay nu te mai poţi exprima decât prin structuri pure, prin modelări spontane ale interiorităţii, prin ritmuri cosmoidale.

În expoziţia de faţă, formele sunt despuiate de realitatea lor tranzitorie. Avem, de bun augur, încercarea mentală şi materială de a pătrunde în intimitatea lucrurilor, de depăşire subiectivă a 3obiectivităţii, de a intercepta absolutul. Dar Mihaela Galenski este conştientă că arta ei nu poate fi decât o reprezentare interpretată (şi reinterpretată) a realului şi acela uneori ascuns, invizibil ori, mai tragic, iluzoriu. Urmarea: profunzimea trebuie înlocuită cu valoarea tactilului; muzica formelor trebuie răstălmăcită sincretic (e vorba – subliniez – de un sistem de semne abstract tradus în altul şi mai abstract (vezi Abstract 1 şi Abstract 2)), ci nu aporetic; iar metafora, parte componentă a unui deviaţionism declarat, generează armonia tabloului bazată – dacă îl cităm pe Albert Henry Munsell – pe ton, luminozitate, puritate, suprafaţă, culoarea violentă (de ajuns pentru a însufleţi compoziţia). Violenţa este însă marcă a sacrului, iar fosta mea studentă se revendică din acest filon (vezi Ziua ascensiunii, Naşterea lumii), neuitând de punerea în alciza temei şi de specificul exploziv.

Şi totuşi… ceva mister tot mai rămâne în aceste „acorduri” de fineţe (vezi Acord muzical), chiar dacă autoarea cutează a sălta peste algoritm (vezi Algoritm nedefinit) în poeticitatea cea mai elocventă, în stil provocator.

Acriclicul ei pe pânză (uneori în tehnică mixtă) plăteşte încă tribut naivităţii – inevitabilă unui debut, reuşit cred eu – de a lăsa gramatica vizuală într-un „Bibliocat” ori într-un „Alcatron” accentuat nonfigurativ. Ei şi ? Ne aflăm în era limbajului (mai precis a metalimbajului (mai precis a metalimbajului) ostensiotic. Tensiunile, vibraţiile lăuntrice transpar în ceea ce pictoriţa Mihaela Galenski ne dăruieşte cu atâta căldură şi dezinvoltură, echivalente dimpreună cu un emoţionant remember al vârstei de aur postabstracţioniste.

Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here