În această nouă expoziţie, Petru Birău arhaizează, dar cu mijloacele de exprimare ale artisticităţii contemporane, preponderent, pe anumite secţiuni, nonfigurativă şi/sau metafigurativă.
Înţeleg prin metafigurativ – în termenii cei mai exacţi – după figurativ concomitent cu ideea de transformare a reprezentării plastice de transformare a reprezentării plastice arhetipale în sensul de a putea contopi mai vechi figuri poetice într-un discurs plastic personalizat, simbolizat, metaforizat. Prin matrice, Petru Birău intră în rezonanţă simultan cu aspectul tabloului ca întreg dreptunghiular prin care un spaţiu semiotic altfel dispus dobândeşte valoarea de adevăr nu numai a lui ca obiect ostensiotic ci şi a elementelor alcătuitoare luate sincategorematic (adică împreună). Dar 
arhaicitatea este sinonimă cu primitivitatea, cu etnograficul, iar matricitatea cu geneza, cu obârşia. Astfel, orice nouă pictură primeşte o primă conotaţie: calitatea de renaştere a unei alteia originare. Pentru Lucian Blaga, noţiunea de matrice stilistică înseamnă că viziunea artistului, o dată statornicită în inconştient, suportă inalterabilă, sau doar, repet, estetic adaptată, orice bombardament al conştiinţei. De obicei – consideră filozoful român – matrice stilistică inconştientă rezistă la orice critică conştientă. Cei mai mari creatori gândesc în creaţiile lor într-o formă arhaică, magică sau mitică, oricât s-ar fi dezbrăcat, pe podişurile conştiinţei, de aceste noduri. Astfel – şi în cazul lui Petru Birău – matricea stilistică este o realitate spirituală ale cărei determinante sunt orizontul spaţial, orizontul temporal, accentele axiologice (afirmative pe de o parte, negative pe de alta), anabasicul şi catabasicul (adică acea neutralizare a atitudinii sale (relaţioniste) năzuinţa formativă (amprentele individualului, tipicului, stihialului dar şi ale atipicului şi demersului civilizator al culturii asimilate mai cu seamă experienţial. Ca să rezum, succint, o matrice arhaică este o matrice grefată, plastic, pe o filozofie abisală şi pe teoria persoanţei acestei matrice în conştiinţa creatoare de frumos. Ancorat într-o viaţă anonimă, pictorul se reîntoarce în etnografie, acolo unde artele plastice se concentrează în jurul unui motiv; a cărui unitate rezidă în aceea a desenului. Ori o trăsătură a „scriiturii grafic-vizuale”, a „gramaticii sale” bazate pe această estetică a fenomenului artistic pur este desenul ca atare. Acesteia Petru Birău îi eliberează sufletul, căci sufletul culturii este o unitate entelebrială, o fiinţă vie. Dar şi – ca să încheie cu un citat din acelaşi Lucian Blaga – „O entitate impersonală şi individuală ca idee”. În „Arhaic şi universal”, Sergiu Al-George preia o definiţie a funcţiei artistului formulată de Constantin Brâncuşi, care constă în a descifra semnele ascunse ale Naturii şi de a interpreta misterele Universului şi o interpretează fericit: „Întreaga structură artistică se poate reconstitui plecând de la nucleul formulei sau al formei absolute a cărei magie este transfigurarea lumii”.
Ion Popescu-Brădiceni
