De joia trecută, la Muzeul Judeţean „Al. Ştefulescu”, în sala mare, de expoziţii, s-a vernisat o splendoare de lucrări plastice ale studenţilor din Universitatea „C-Brâncuşi” Târgu Jiu. Însă o puteţi vedea. Cronica ce mai jos, semnată de conf.univ.dr. Ion Popescu Brădiceni este o minunată pledoarie spre a nu o scăpa. Pentru că merită (I. Predoşanu)
O expoziţie de grup a studenţilor reprezintă pentru un profesor la arte plastice o sărbătoare a propriului său suflet matriceal şi cultural. Strânşi laolaltă, aceşti „ucenici” ai unei metamodernităţi/metafigurativităţi, asumată pe cont propriu, şi-au găsit, fiecare în parte, o gramatică vizuală şi un stil capabil să le transpună emoţia în obiecte/tablouri estetice de o tulburătoare expresivitate în act (a se citi în plânsă tensiune ontologică şi deveninţă ostensiologică).
Pictor de biserici, Gheorghe Mitroi reuşeşte şi în pictura de şevalet, ca şi predecesorul său ilustru – Josif Keber.
Dacă ar fi să-i găsesc o identitate care să-l definească, cred că un punct de pornire ar fi, pe de o parte, ispita unui neoexpresionism coroborat cu un psihism infrasimbolic, menit să inducă privitorului o metafizică personală, iar pe de altă parte o poeticitate bazată pe coloreme, diseminate, simulând naivismul, în figuri retorice explozive, născute din lumină şi din contrastul dintre rece şi cald, dintre intuiţie şi artificiu, dintre pura comunicare prin imagini şi virtualele lor interpretări, eliberate de strânsoarea limbajului prim în universul celui secund, metaforic, discontinuu.
Astfel, Gheorghe Mitroi, un căutător încă de cale, căci nici natura statică nu-i e străină, şi nici apelul la miteme arhetipale ori la semne reorganizate sub impulsul trăirilor generate de eroarea cosmică înseamnă pentru mine o surpriză dar şi o confirmare a unor aşteptări întemeiate.
O revelaţie, pentru mine, însă rămâne Luminiţa Dragomir, cu propensiunea-i spre decorativ. Demersul şi-l grefează pe arhaicul etnografic, pe acest fond comun al imaginarului colectiv, pe acest semiotic tradiţional, originar. Linii, puncte, curbe, semicercuri, alte modele populare, recongnoscibile pe ţesăturile populare, pe iile de borangic , pe opregile şi pe costumele schilereşti, se lasă regândite osmotic şi cosmotic, în compoziţii cu o semantică intrinsecă dar racordate la o transcendenţă textuală de sorginte spaţial-abstractă.
Acest aspect îi conferă încercărilor sale un aer atemporal şi un specific ale cărui rădăcini labirintice, cunosc dezvoltarea şi ieşirea spre structură, spre forma ca atare, concentrică şi solariană.
(Va urma)
Ion Popescu-Brădiceni
