Cronica literară – Un poet şaizecist?

90

Volumul “Poezii Alese” de Viorel Martin invită la, lecturi comprehensive, aproape simpatetice, urmate de un comentariu critic temperat-sentimental, adecvat timpului de lirism predominant tranzitiv, exprimat în dulcele “stil clasic”, dar nu nichitastănescian, de puţine ori în versuri libere, moderne.

Întreaga carte, care, probabil, nu reprezintă debutul editorial al autorului, cuprinde doar şase poeme în vers liber, din totalul de o sută şaptezeci şi două de poezii, sau titluri ale celor cinci secţiuni/capitole care-i divulgă vocaţia tehncico-ştiinţifică iniţială din riguroasa structură compoziţională (sic!) a volumului. Cele cinci secţiuni au titluir identice cu poeziile/preliminare: „Iarbă de leac”, „Mere de foc”, „Nuiaua albastră”, „Răstignire” şi „Dimineaţa la ţară”. Două dintre aceste titluri, primul şi ultimul, par cam rural-tradiţionaliste, celelalte trei fiind mai apropiate, ca sugestivitate, de determinism şi neomodernism.
Impresia mi-o justific şi prin prefaţa prea succintă şi parcimonioasă cu care Aureliu Goci, critic şi istoric literar matur şi consacrat, apt să aprecieze cu competenţă şi probitate valorile literare, l-a gratulat pe poetul Viorel martin, intuindu-i o dimensiune esenţială indiscutabilă a portretului liric, aceea de poate cel mai definit poet tradiţionalist, apărut după momentul astral al generaţiei ‘60. Stimulat de această concluzie critică definitorie, aş cuteza să afirm că poeţii cu mai multe ori mai puţine apartenenţe gorjene, ascendenţe şi descendenţe, sunt şi ei mai mult sau mai puţin neo sau transtradiţionalişti, fie că ilustrează aripa răsăriteană, orientală, gilortiană, cu protagonişti ca Ion Lotreanu şi Marius Marian Şolea, fie aripa apuseană, occidentală, sohodolian-jalesciană, în frunte cu Ion Popescu-Brădiceni, Ion Căpruciu şi Vasile Sichitiu. Dar, deocamdată, rămân în neutralitate, în ceea ce priveşte clasificarea axiologică a acestora, pentru a continua exerciţiul exegetic al poeziilor „alese” oferite de Viorel Martin.
Prima constatare/observaţie critică pe care o pot lansa este că poetul Viorel Martin se încadrează în gruparea răsăriteană-gilortiană a scriitorilor, fără prea accentuate propensiuni folclorizante, inspirate de mediul rural, cu o spiritualitate marcată de tentaţii neoexpresioniste, prin care realul/existentul terestru tinde să dobândească proiecţii şi semnificaţii cosmice. Nici poeziile cu adrese sau dedicaţii precizate (bunicilor, părinţilor, soţiei şi fiicelor, chiar unor scriitori admiraţi) nu lasă impresia unor simple piese de album intim. Nu întâmplător, arta poetică cu titlul „Starea de poezie” caută înrudiri ale creaţiei lirice în spaţiul extraterestru, cosmic, selenar: „Poezie e soră bună/ Cu praful de lună.” Ascensiunea în acest spaţiu ilimitat, celest, mi se pare o aspiraţie… expresionistă… În universul de teme şi motive conturat cu pregnanţă remarcabilă de Viorel Martin, se află multe din cele majore, , la largă circulaţie în poezia autohtonă şi universală: timpul şi spaţiul, viaţa şi moartea, iubirea şi dezamăgirea, elemente ale naturii terestre şi cosmice, toate abordate într-un limbaj/stil poetic atractiv şi original, fără decnetudini sau epigonisme. Este bine că ne lasă, după lecturi aderente, impresia unui poet matur, consecvent în aprofundarea şi modernizarea tenace a mesajului, ca şi în sporirea expresivităţii artistice a poeziei sale, în contextul, nu totdeauna dezagreabil, al actualităţii noastre literare. Sau poeziei noastre postdecembriste actuale.
Ion Trancău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here