Cronică literară – Cartea cu biscuiţi poetici, a Roxanei Lupescu-Deca

199

„Abecedarul” lui Grigore Vieru, „Cartea cu jucării” a lui Tudor Arghezi, dar şi plachetele dedicate copiilor, în Gorj, de Adrian Frăţilă şi de Radu Cârstoiu mă determină să afirm în deschiderea acestei cronici că Roxana Lupescu-Deca e o prelungire (ne)aşteptată a tradiţiei.

Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Ioan Flora şi alţii i-au întâmpinat primele două cărţi cu un entuziasm motivat de scriitura calculată, fie ea şi sub forma teatrului absurd, fină, cizelată, iniţial muzicală, pe urmă implozivă, tensionată.
„Cartea mea cu Biscuiţi/ Muza Buburuză: Andreea Deca” a apărut la prestigioasa editură bucureşteană Didactica Publishing House, în 2011, şi a însemnat un adevărat succes de librărie şi de piaţă… Asta fiindcă aşa cum afirmă fericita mamă a unei zâne mirobolante – „la noi, la bucătărie,/ miroase a poezie.” „Mama şi fiica frământă o carte nouă.” Această frământare e sinonimă cu facerea biblică şi cu plasmarea lui Ion Heliade Rădulescu, dar şi cu grecescul poiein, care are drept rezultat poiesisul/ corpul lingvistic şi metalingvistic, retoric şi transretoric.
Rima, ritmul, metafora, comparaţia, enumeraţia, metonimia, epitetul, apoziţia ş.a.m.d. utilizate cu (auto)ironie şi umor, cu imaginaţie semantică şi cu detaşare spirituală îşi conduc cititorii – mari şi mici – într-un univers domestic fascinant, care descoperit pas cu pas, furnizează delicii, estetice şi totodată deschid, în Orizontul de aşteptare, uşi ale cunoaşterii.
Copilărindu-se ea însăşi, poeta se întoarce la naivitatea, la ingenuitatea primelor trăiri, pe cont propriu, ale realităţii. În aceste revendicate dimensiuni ale purităţii, ale primordialităţii ontologice şi gnoseologice, „versurile au culcuş/ pagini albe de albuş/ Literele bunăoară,/ Au miros de scorţişoară,/ Iar coperţile răscoapte/ Se deschid să curgă lapte.”
În acest „castel cu porţi deschise” eroinele par desprinse dintr-o „epopee” a miracolelor, iar, precum Alice în Ţara Minunilor/a Oglinzilor, fetiţa îşi asumă rând pe rând lucrurile şi numele lor; ca, dintr-odată, acestea să lunece în fantasticitatea cea mai… firească, să se lase personificate prin verb: „Pe-o comodă din decor/ tace un televizor”; „Apa poartă toată vina”; „Periuţele de dinţi/ Ne recheamă la părinţi./ Duşul parcă e sirenă,/ Ţine lecţii de igienă!”
Cartea – acest ţinut mimetic şi metamimetic al semnificaţiilor recurente şi redundante… stilistic – este o Casă a Cuvintelor şi a Învăţăturilor nemijlocite… Intertextul (arhitextul mai degrabă) funcţionează ireproşabil, pragmatic, eficient, cu o hermeneutică aplicată la un nivel… diminutivistic: „Gustărica-şi face loc:/ Un ou galben la mijloc”.
Dar acest «ou» e descinzător din incantaţia lui Ion Barbu şi din arheitatea lui Constantin Brâncuşi.
Numerele mă fascinează şi pe mine – ca împătimit cronicar cotidian – şi în prezent cercetător al vieţii şi operei lui Pitagora şi a neopitagoricienilor. Pe Roxana Lupescu-Deca o ancorează într-o lume deja instituită; prin urmare sarcina autoarei pare ingrată, chiar şi atunci când înregistrează „părţile corpului” cu o minuţiozitate de bijutier; dar se comportă de o manieră jucăuşă.
În definitiv, poetul este prin excelenţă un homo ludens. În plus, gorjeanca noastră năzdrăvană şi inventivă afişează cu o dezinvoltură de invidiat ştiinţa prozodică guvernată de luciditate, de meşteşug dublat de talent; vocaţie moştenită şi de la tatăl său, eminentul savant şi genialul epigramist Grigore Lupescu.
Ion Popescu-Brădiceni doctor în litere al Universităţii din Craiova

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here