Cronică de expoziţie: “Vino să asculţi cu ochii tăi plutirea!”

195

DSCN5011Florin Hutium e un vechi columnist şi elev al lui Titu Rădoi. Decebal Crăciun e un adept al artei cinetice. Cel dintâi practică pictura decorativă, cel de-al doilea e un postfuturist.

Futuriştii au bătut la porţile abstractului şi ale fantasticului. Ornamentiştii au realizat o sinteză între desen şi pictură, unde linia şi culoarea sunt unul şi acelaşi lucru. Lucrările lui Florin Hutium creează un ambient, implicându-l pe spectator şi pătrunzând în propriul lui spaţiu. Astfel ele realizează tridimensionalitatea prin asociaţie. Armoniile diafane ale tonalităţilor cromatice declanşează vibraţia şi fac ca formele să apară ca fiind acvariene, plutind într-un spaţiu îmbibat cu lumină, cu amnioze şi levitaţii. Dorinţa de subversiune a celor doi artişti – pictorul Florin Hutium şi sculptorul Decebal Crăciun – merge chiar până la dezarticularea/diseminarea vechiului limbaj, în scopul de a instaura o limbă nouă: transmentală (precizez că termenul nu e invenţia mea, ci l-am preluat dintr-un dicţionar semnat de Alain şi Odette Virmaux – n.m. I.P.-B.) Florin Hutium mai întâi pare sedus de patafizicieni, căci discursul său plastic are o acurateţe metodică şi o ştiinţă a soluţiilor imaginare. Apoi de op’art, ca şi Decebal Crăciun dealtfel, cu o clară intenţie de instantaneitate, pe direcţia unor Kenneth Noland sau Don Judd. Cinetismul şi-a impus cercetările asupra mişcării. Păsările lui Decebal Crăciun, libelulele, fluturii sunt metafore ale zborului dar şi nişte desene în spaţiu a la maniere de David Smith, a căror sinteză a abstracţiei cu expresia volumetrică transmută formele într-un soi de automatism suprarealist cu o uşurinţă uimitoare de a născoci altele. Decebal Crăciun caută să dea operelor sale soliditatea unei convingeri estetico-morale şi o gramatică uzuală aferentă, interferentă cu poezia. Din tablourile lui Florin Hutium respiră interesul pentru mit şi simbol. Calea se vădeşte una ironică, analitică totuşi, chiar amuzată, care redeschide dezbaterea despre semioza partenerială transparentă, vizând relaţia dintre profan şi sacru, dintre ezoteric şi exoteric, dintre statica esenţialistă şi superficia fenomenologică. În compoziţiile temporale din expoziţia de faţă fie ele picturi, fie sculpturi centrul de echilibru este situat la locul său, iar dispunerea formelor în jur rămâne neschimbată. Pe măsură ce spaţiul ambiant se transformă se va schimba şi centrul de echilibru; privitorul va trebui să fie conştient de totalitatea spaţială a întregii opere, de ostensioticitatea acesteia. Accentul compoziţiei se va pune la fel de mult pe acţiune ca şi pe etapele povestirii (vezi Decebal Crăciun: Plutiri, Zborul libelulei, Papilo „3” şi „4”, Mişcare, Peştele „F”, iar la Florin Hutium: Alunecos ca timpul, Marele de mare, Peşte de partid, Salt mortal), mă rog, ale acestor entităţi oarecum stranii, frizând fie absurdul fie hiperrealismul, în continuitate şi discontinuitate. Florin Hutium de altfel are comun cu hiperrealismul precizia extremă, răceala expresiei, folosirea culorilor vii. Decebal Crăciun este nonfigurativ şi a optat ca principiu pentru simplicitate, însă una metareligioasă (asceţi prin intuiţie) dar şi transestetică (a se citi filosofică). Pentru ei, aceşti doi studenţi ai mei, viaţa şi arta alcătuiesc identitatea, distincţia, unitatea de viziune. Pontus Hulten a emis, în acest context, o opinie de bun simţ „Ainsi la lumineuse simplicite et la beaute des metodes de travail, l’utilisation d’outils usuels manies selon les regles de l’art et avec un grand calme, tout cela reflete dans le produit fini”. Sunt de aceeaşi părere, plus metamorfismul de rigoare.

Ion Popescu-Brădiceni

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here